Nuvelele „fantastsimbolistului” Vintilă Horia

În următoarele rânduri mi-am propus să prezint sinteza unor investigaţii pe tema evidenţiată încă din titlu, care presupune oprirea asupra prozei scurte a lui Vintilă Horia, „un neobosit căutător de adevăr” (Crăciunescu, 2011: 21) şi acordarea atenţiei pentru nuvelele integrate în volumul numit Moartea morţii mele, în care este reunită nuvelistica de tinereţe a lui Vintilă Horia.

1. Scurtă introducere în lumea fantasticului şi a simbolului

Încă din prefaţa volumului, Mircea Popa subliniază faptul că începuturile prozei lui Vintilă Horia stau sub semnul fantasticului. Nimic mai adevărat dacă luăm în calcul faptul că însuşi Vintilă Horia construieşte câteva teorii despre fantastic în două dintre cele mai reuşite eseuri ale sale, Reabilitarea fantasticului şi O nouă înţelegere a fantasticului, considerând fantasticul modern drept „prototipul unei arte ideale” (Horia, apud Popa, 1999: 6), artă care presupune o anumită tehnică de cunoaştere, iar în acest caz literatura se situează la acelaşi nivel cu celelalte ştiinţe sau arte. În cadrul prelegerilor sale, Pompiliu Crăciunescu explică faptul că „pentru Vintilă Horia literatura este o tehnică de cunoaştere de acelaşi ordin cu fizica, biologia, astronomia, psihologia sau pictura” (Crăciunescu, 2013).

Dacă literatura înseamnă artă, Vintilă Horia ne dă reţeta pentru realizarea eficientă a acesteia, fiind de părere că arta nu înseamnă imitarea lumii înconjurătoare: „Arta e descoperirea unui simbol. Misiunea artistului se poate asemăna cu aceea a omului din culise care ridicând cortina dezvăluie lumea nebănuită a scenei, o lume de înţelesuri limpezi şi de fapte luminoase, pe care le ţinea în umbră perdeaua obişnuită a vieţii. Artistul care copiază realitatea nu face decât să redea faldurile şi desenele fade ale cortinei. Artistul care transfigurează, care recreează realitatea imprimându-i legile originale ale propriului său suflet, împlineşte misiunea adevărată a supraomului” (Horia, 2003: 33).

De aici putem deduce şi faptul că artistul se află, cumva, între lumi, între cea reală şi cea artistică, din moment ce el le dezvăluie celorlalţi spectacolul, având funcţia de mediator. Vintilă Horia îndeplineşte această funcţie, nuvelele şi povestirile scrise de acesta se bazează pe recrearea realităţii, impregnate cu nuanţe fantastice.

„Opera literară nu are o formă şi un conţinut, ci o structură de semnificaţii căreia trebuie să i se cunoască raporturile” (Todorov, 1973: 8), spunea Tzvetan Todorov, lucru pe care îl încearcă şi Vintilă Horia cu nuvelele sale. Acelaşi teoretician spunea că „fantasticul este ezitarea cuiva care nu cunoaşte decât legile naturale pus faţă în faţă cu un eveniment în aparenţă supranatural” (Ibidem: 42). Fantasticul este definit, deci, în raport cu realul şi imaginarul.

Astfel, Vintilă Horia consideră fantasticul o condiţie importantă pentru exprimarea sufletului uman, cu ajutorul simbolurilor, iar aceste idei sunt aplicate în proza scurtă din volumul menţionat mai sus, în care intervenţia amprentei personale este evidentă, ca o oglindă prin care vede lumea.

Dacă viaţa are un inefabil, acesta trebuie transpus şi în literatură, iar redarea acestuia în literatură nu se poate face decât prin fantastic, prin folosirea unui limbaj care să îngăduie conceperea a ceea ce este mereu absent. Mircea Popa considera faptul că realitatea însăşi reprezintă „o alcătuire eterogenă, impenetrabilă şi enigmatică de semne şi hieroglife ascunse” (Popa, 1999: 7), sarcina autorului fiind aceea de a reorganiza această lume de ambiguităţi şi a-i da o nouă coerenţă, chiar dacă pentru a reuşi acest lucru se apelează la fantastic.

Vintilă Horia afirma faptul că „marea artă a lumii a fost întotdeauna o artă a fantasticului, o evadare din realitate prin concentrarea în timpuri şi simboluri nenaturale a unei întregi actualităţi de viaţă” (Horia, 2003: 34) şi promova ideea că orice literatură mare se întemeiază pe simboluri. Denumirea pe care Vintilă Horia o dă acestui gen de scriere este fantastsimbolism, stadiul de înaltă perfecţiune al literaturii, întrucât, cu ajutorul fantasticului, dar şi a simbolurilor, care trimit la meditaţie, condiţia umană poate fi înţeleasă cel mai bine. Probabil din acest motiv Vintilă Horia adună în jurul câtorva simboluri un mesaj, iar personajele acestuia încearcă să îşi găsească singure propriul ţel.

Personajele învaţă să privească universul dintr-o altă perspectivă, devenind receptive la miracol, revelaţie. Apropierea de fantastic rezultă din atmosfera care se degajă şi caracterul şocant al întâmplărilor, întrucât se fac trimiteri la zonele ascunse ale realităţii, care pot fi atinse cu ajutorul fantasticului.

2. Moartea morţii mele- volumul fantastic de fantastic

În continuare ne vom îndrepta atenţia asupra câtorva nuvele din volumul precizat, iar prima nuvelă este chiar Moartea morţii mele, nuvela care încă din titlul care surprinde prin combinaţia de cuvinte lasă loc întrebării ,,de ce?”, mai ales că reprezintă şi titlul volumului de nuvele.

Evenimentele relatate în această nuvelă ating cotele imposibilităţii petrecerii lor în viaţa reală: întâlnirea cu Moartea, care devine personaj şi primeşte corp. Vintilă Horia subliniază aici faptul că fiecare om are o moarte ce se poate transforma în dublul fiecăruia. Finalul nuvelei surprinde şi mai tare, întrucât personajul îşi ucide propria moarte şi îşi dobândeşte eternitatea, încât nici faptul că este înjunghiat de un pescar nu mai are efect asupra sa. Acest lucru, însă, marchează începutul fără sfârşit, înseamnă o moarte de plictiseală, ajunsă la culmile disperării: „Până atunci, Doamne, cum îmi voi ucide timpul? Aceasta e-ntrebarea!” (Horia, 1999: 135).

În povestirea Despre moartea imposibilă a lui Vladimir Noapteş, Vintilă Horia dezvoltă foarte bine motivul dublului, motiv caracteristic literaturii fantastice. Miza acestei povestiri este existenţa unui personaj care joacă rolul dublului şi anume suprapunerea existenţei lui Vladimir Noapteş cu cea a propriului său destin: „dragă Vladimir, nu trebuie să uiţi că tu trăieşti graţie mie; eu te-am creat şi tot eu am dreptul să te distrug”(Horia, 1999: 42). Ideile dezvoltate şi prezentate în întreaga scriere plasează cititorul în inima inexplicabilului prin existenţa unui eveniment straniu şi îndeplinesc prima condiţie a fantasticului: ezitarea cititorului în faţa unei asemenea viziuni care dezvoltă ambiguitate.

Şi în naraţiunea Ucigaşul Teofil întâlnim motivul dublului care dă senzaţia de mister întregii relatări. Cu toate că titlul ne spune încă de la început destul de multe despre personaj, aflăm de la narator că nu avem de-a face cu un „ucigaş obişnuit”, întrucât acesta nu a ucis niciodată. Prin urmare, nici numele personajelor nu sunt întâmplătoare. Teofil este alcătuit din theos – Dumnezeu şi philos – prieten, deci Teofil devine prietenul lui Dumnezeu, cel despre care titlul ne spune că este ucigaş. De asemenea, Fekete în maghiară înseamnă negru, deci din nou un simbol care ne ajută în adunarea informaţiilor despre personaj. Faptul că „ţeasta lui Tivadar se risipi în bucăţi, iar trupul celuilalt se topi ca un duh rău. Dragostea învinsese moartea” (Horia, 1999: 87) ne introduce într-o lume de basm, în care se petrec evenimente supranaturale, dar cu final fericit.

Teofil devine ucigaş în urma evenimentelor la care este participant. Vintilă Horia dă naştere celor două personaje, Teofil şi Fekete Tivadar, care ajung să poarte o obsesie unul pentru celălalt, dar şi o ură pe măsură, posibil provocată şi de diferenţele culturale existente între personaje (de menţionat aici este existenţa mediului multicultural format din populaţie de români, germani şi maghiari). Conflictul dintre cei doi se amplifică şi astfel apare chiar şi ideea crimei.   

Vintilă Horia construieşte cu măiestrie situaţii în care personajele sunt implicate pentru a crea o atmosferă stranie şi a dezvolta o intrigă poliţistă în care apropierea de fantastic este transparentă. În fond, atmosfera este lucrul cel mai important, întrucât criteriul autenticităţii fantasticului este crearea unei impresii specifice şi intensitatea emoţională pe care o degajă.

Sufletul pisicii prezintă şi ea evenimente ficţionale, deci apropierea de fantastic, întrucât orice fantastic este condiţionat de ficţiune şi prezenţa simbolurilor. Chiar asemănarea dintre sufletul feminin şi cel al pisicii este un prim semn care oferă permisiunea pentru apariţia misterului şi a atmosferei stranii care invită la meditaţie. De asemenea, chiar şi numele pisicii nu este ales întâmplător. Aceasta se numeşte Taina, semn că există ceva ascuns, care invită la cunoaştere. Astfel, într-o atmosferă terifiantă, au loc întâlnirile dintre Adriana şi sufletul pisicii moarte. Remarcăm faptul că nu atitudinea faţă de evenimentele relatate este cea care frapează şi dă naştere fantasticului, ci însăşi natura acestor evenimente. Ceea ce vrea Vintilă Horia să sublinieze în această nuvelă este faptul că pentru a face artă, uneori, e nevoie de sacrificiu, chiar moarte, întrucât fără sacrificiu totul ar fi perisabil şi arta nu ar fi durabilă.

În nuvelele menţionate întâlnim în mod frecvent „amprentele” specifice lui Vintilă Horia cu privire la surprinderea fantasticului: motivul dublului şi substituirea identităţii, moartea amânată sau procedeul reîncarnării, oprirea timpului, urmând ca, la sfârşitul povestirii, cititorul sau personajele să ia o hotărâre, după ce autorul a produs asupra cititorului o impresie deosebită: groază, oroare, curiozitate, spaimă.

În concluzie, pot afirma că am găsit răspunsurile la întrebarea de ce Vintilă Horia îşi intitulează volumul şi chiar o nuvelă Moartea morţii mele. Posibil pentru că Vintilă Horia cunoaşte experienţa exilului, locul fără loc şi aceasta dă naştere unei noi viziuni asupra lumii, posibil pentru că trăim înconjuraţi de simboluri şi acest lucru trebuie să se vadă şi în literatură, posibil pentru că se spune despre cineva care pleacă dintre noi că nu mai e. Vintilă Horia nu a vrut acest lucru şi ne-a demonstrat moartea morţii, pentru că e, azi, mai mult ca niciodată, din chiar clipa în care, aparent ne-a părăsit.

BIBLIOGRAFIE:

Crăciunescu, Pompiliu, Vintilă Horia: Transliteratură şi realitate, Traducere din limba franceză de Olimpia Coroamă, Prefaţă la ediţia în limba română de Basarab Nicolescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.

Gânscă, Crenguţa, Vintilă Horia. Al zecelea cerc, Eseu despre o trilogie a exilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Horia Vintilă, Introducere în istoria filosofiei româneşti moderne, Prefaţă de  Constantin Amăriuţei, Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti, 1999.

Horia, Vintilă,  Credinţă şi creaţie, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003.

Horia, Vintilă, Moartea morţii mele, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

Rotaru, Marinela, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Editura Ideea, Bucureşti, 2002.

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, Bucureşti, 1973.