Maşinuţa uitată

Miros de copilărie...Închid ochii şi privesc la fetiţa dinaintea mea care îmi pare cunoscută. O simt ca şi cum ar fi aceeaşi fiinţă cu mine. Merg mai departe, ascultând glasul cald şi autoritar al unei femei care trebuie că îşi iubeşte foarte mult copiii.

-          Să nu staţi mult! Să vă luaţi fularele şi să aveţi grijă!

Urc scările podului care are însemnele şi hieroglifele unui limbaj pe care îl cunosc. Zăresc jucăriile pe care le credeam vieţuitoare tăcute în faţa oamenilor. Îmi dau seama că şi acum cred la fel. Fiecare jucărie face parte dintr-un univers cu viaţă, trăieşte, însă oamenii nu pot să observe asta.                                                                                                                    

Păşesc mai departe. Mă simt atât de bine aici. Mă simt în siguranţă. Nu cred că o să mai plec. Nu înainte de a redescoperi şi de a şterge praful memoriei. Nu vreau să mai plec. Observ jurnalul roz din spatele cutiei muzicale, ale cărei sunete le ascultasem parcă de foarte multă vreme. Într-un colţ, uitată de toată lumea se află maşinuţa cu geamuri sparte, care trebuia să mă ducă la şcoală, când aveam să cresc mare. Fără să vreau, încep să verific iar şi iar dacă nu cumva există înăuntru un şofer, aşa cum făceam de fiecare dată când mama îmi cumpăra o maşinuţă, urmând să repete aceeaşi bandă stricată:

-          Asta e ultima maşinuţă pe care ţi-o mai cumpăr! La ce folos, dacă oricum le spargi?

Offf, nu are şofer! Şi eram convinsă că asta va fi altfel! Se aud paşi...se simte miros de cozonac...o voce plină de energie se aude tot mai de aproape...

-          Anamaria, Anemaaariiiii, haide! Haide să o ajuţi şi tu pe bunica. Eu nu m-am jucat cât te-ai jucat tu! Anamariaaaaa, haide!

Am tresărit. Am deschis ochii şi glasul care mă striga era al surorii mele. Venise la mine şi la părinţi în vizită, împreună cu soţul ei și cei doi copii, care voiau să îmi arate o mașinuță...