STILURI MANAGERIALE – sau - Cum ar trebui să fie un profesor?

Cum ar trebui să fie un profesor? Ce ar trebui să facă sau să aibă ca să fie pe placul elevilor? Care ar fi stilul pe care ar trebui să îl abordeze? Există o rețetă de succes? În acest articol vom vedea din punct de vedere pedagogic ce înseamnă să fii profesor și care stil e în avantajul elevilor, dar și al tău, dacă ești profesor. Stilul reprezintă un comportament propriu sau caracteristic, o metodă particulară de a acţiona. Termenul, specific psihologiei, a fost introdus de  G. W. Allport (1937), cu referire la diferitele tipuri de personalitate sau de comportament. În timp, termenul îşi îmbogăţeşte semnificaţia dar, în esenţă, stilul semnifică un tipar sau o cale preferată de a face ceva, care rămâne aceeaşi pe o perioadă nedefinită.                                   

 În management se discută cel mai frecvent, despre stiluri manageriale, stiluri de Leadership  şi stiluri decizionale. Cea mai cunoscută clasificare este însă aceea în cadrul căreia sunt incluse trei stiluri manageriale: autocratic, democratic, laissez-faire.

Stilul autoritar

Implică putere, presiune, dominaţie. Elevii sunt supuşi unui control strict, impus rapid şi brutal, control care generează, de regulă, stări emoţionale negative intense. Kenneth Moore prezintă trăsăturile principale ale stilului autocratic astfel:- pedepseşte;- umileşte;- impune;- cere imperativ;- critică;- exercită presiuni;- utilizează o voce ascuţită;- domină;- este aspru;- inspiră teamă. Forrest W. Parkay caracterizează oarecum asemănător stilul autoritar :- este şef;- are voce ascuţită, aspră;- comandă;- arată putere;- exercită presiune;- cere imperativ cooperare;- ,,Iţi spun eu ceea ce trebuie să faci";- impune ideile sale;- domină;- descoperă greseli;- critică;- pedepseşte; - ,,Eu decid, tu asculţi!";- îşi asumă întreaga responsabilitate.

Stilul democratic

 Presupune împărţirea responsabilităţilor prin delegarea de către profesor a unei părţi din prerogativele sale (conferite prin statut); elevii sunt încurajaţi să caute, să se implice, să ia decizii şi să-şi asume consecinţele deciziilor lor. Acelaşi Kenneth Moore caracterizează astfel stilul democratic:- prietenos; - ferm;- încurajează;- stimulează;- ajută;- îndrumă;- convinge;- atent la nevoile elevilor;- deschis, cinstit;- influenţează. Asemănătoare este şi caracterizarea oferită de autorii lucrării Becoming Teacher, Forrest W.Parkay şi Beverly Stanford : -este lider;- invită;- stimulează;- ,,îţi spun ce mi-ar plăcea să faci";- încurajează;- ajută;- ,, îţi sugerez şi te ajut să decizi";- are voce caldă;- influenţează;- cooperează cu succes;- negociază idei;- orientează;- realizează acorduri;- discută;- împarte responsabilitatea cu elevii. Profesorul democrat încurajează participarea la diferite activități și motivează elevul să învețe. Profesorul care îmbrățișează acest stil, oferă sugestii, îndemnuri, conduce, dar nu obligă.

Stilul laissez-faire

Presupune o retragere accentuată a profesorului din prim-plan, elevul este lăsat liber, fără reguli, fără indicații. Profesorul va interveni doar atunci când este solicitat sau când situaţia riscă să degenereze în conflict. Pe scurt, stilul laissez-faire se caracterizează prin: - permisivitate;- libertate aproape totală acordată elevilor; elevii consider că ei dețin controlul, astfel nu sunt stresați, deși acest lucru ar putea avea efecte negative, ducând la dezordine. Adepţii acestui stil exercită prea puţin control asupra clasei, lăsând elevii să-şi stabilească rolurile şi să abordeze temele, fără a participa el însuşi la acest proces. Chiar dacă nu se recomandă în școală, acest stil poate fi eficient atunci când avem de-a face cu elevi foarte înzestraţi şi motivaţi, care au dovedit în situaţii anterioare că se descurcă foarte bine în absenţa regulilor sau a indicaţiilor profesorului. În momentul în care profesorul a constatat că elevii sunt încrezători, capabili şi motivaţi, îi poate  lăsa pe aceştia să se organizeze singuri; în caz contrar, ar putea trezi resentimente şi nu ar fi deloc benefic pentru elevi.

Atunci când ai în fața ta o clasă de elevi, teoria nu coincide, de multe ori, cu practica. Printre alte consideraţii, ar trebui să afirm că nu există stiluri de conducere neramificate, fiecare profesor trebuie să împrumute și să acceseaze diverse nuanţe, să transfere în activitatea sa proprie  diferite amprente din fiecare stil, în funcție de contextual educațional. Poate aceasta e o metodă de a inregistra un succes, dacă nu ești monoton, ci ești îndreptat spre spontan, capabil să iei ce e mai bun din fiecare palier al managementului!

Bibliografie:

Iucu, B.Romita, Managementul si gestiunea clasei de elevi, Polirom, Iasi, 2000.

Joita, Elena, Management educational, Polirom, Iasi, 2000.

Toca, Ioan, Managementul educational, E.D.P., Bucuresti, 2002.