Literatura de sertar a lui Nicolae Labiș

Nicolae  Labiș venea într-un moment în care erau puse în discuție vechile valori referitoare la lirica românească, vechea poezie părea „inadecvată scopurilor revoluției, de-a dreptul ieșită din uz”[1], căci poetul revoluționar al acelui timp era nimeni altul decât el, dar trăindu-și pasionat și lucid epoca, întocmai ca un om liber, căci poezia lui nu se constituie din teme tratate, ci totul este „izbucnire și curgere, o emoție fundamentală care se face vers”[2]. Poetul luptei cu inerția se socotește „poetul angajat politic în încleștarea supremei bătălii”[3], artistul revoluționar care își trăiește epoca lucid. În fond, Labiș nu caută să se distanțeze de temele epocii. Sentimentul noutății se impune la el prin acțiunea de a da viață, viața proprie temelor propuse și cerute de epocă. Pe bună dreptate scrie: „Sîntem în miezul unui ev aprins/ Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă/ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă.“ (Viitorul).

Nicolae Labiș a fost prezent în actualitate, asistând la problemele care preocupau  contemporaneitatea, referitoare la destinul omenirii, al patriei, considera că „menirea scriitorului e aceea de a fi artist cetățean”, […] „astfel și-a modelat vocea în funcție de nuanța reacțiilor emoționale”,[4] iar trăsăturile reprezentative epocii pot fi observate din versuri militante, de felul: „Dar vinele noastre palpită/ De-o sevă pe care nicicând/ Strămoșii în ei n-au simțit-o./ Noi, primii în lume zidim/ Prima Comună a lumii” (Versuri de dimineață).                        

În ceea ce privește războiul, acesta e perceput ca un dezastru familial, cu dificultatea de a explica unui copil rădăcinile tristeții și cauzele morții, unui copil nepregătit să înfrunte sistematic esența răului:  „ Nu știam de ce-i plânsă mama, / De ce părul ei lung despletit și-a lăsat, / De ce în părul ei lung firele albe ca inul, / Zi de zi, tot mai multe luminează ciudat”. (În ziua neuitată). În Versuri de dimineață, războiul apare ca o „sursă de coșmare ulterioare”[5]. „Iată, un foc luminos/ De sfere încinse pe boltă;/ Iată, lăsându-se greu,/ Nouri rotunzi dau năvală;/ Iată, pădurile fumegă,/ Flăcări tresar pe păduri;” [...] „Iată, picioare desculțe/ Însângerate-n ciulini,/ Iată-le — aleargă, aleargă!/ Oameni buni, incotro?” (Versuri de dimineață).                                                                                                                                         

Consecințele războiului și evenimentele revoluționare îl aduc pe poet la o apropiere de vârsta de bronz[6], astfel anunță clopotele de alarmă ale rațiunii: „Clopote grave sună trezirea/ Generației noastre/ Tragem cugetarea afară din teacă.” (Vârsta de bronz). Vârsta de bronz poate fi și expresia trezirii la realitate a generației realistă.                                                              

Deși își arată considerația pentru partid ( scrie în „Gazeta literară” , 22 decembrie 1955): „Nimeni nu este mai bogat decât noi. Pentru această bogăție curată și înaltă, îți mulțumim Partid iubit, soare nou care ne luminezi tinerețea.”, Nicolae Labiș se justifică afirmând: „Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită…”, el considerând îndrumarea şi restricţiile impuse de neadmis. Într-un interviu dat la Radio lui Titel Constantinescu (1956), numeşte perioada Şcolii de Literatură „Treapta limpezirii” : „În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei…”. Ziaristul şi prietenul său până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute în anul 2005 (Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș), declara că Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii.

 Nicolae Labiș, a cărui operă este un început de lucrare, o încălzire pentru un mare concert (Silvian Iosifescu), reprezintă „un moment crucial în evoluţia poeziei române moderne” (Ioana Em. Petrescu). El realizează un „loc nou” al poeziei, o renaștere a literaturii române și opune narativismului și retoricii dominante în epocă un „lirism al sugestiei”[7]. De-alungul anilor au fost tot felul de speculații pe tema „ <cum ar fi scris Labiș dacă ar mai fi trăit> sau <cum ar fi evoluat poezia românească dacă Labiș nu ar fi murit>”[8], însă îmi permit să mă gândesc și să parafrazez întrebarea lui Cezar Ivănescu: cum ar fi arătat poezia românească de azi dacă Labiș nu s-ar fi ivit?

BIBLIOGRAFIA:                                     

***, Literatura română contemporană, vol.1, (coord.)Marin Bucur, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980.      

***, misiunea scriitorului contemporan, idei și atitudini literare, Studiu introductiv, notă asupra ediției și antologie de Antoaneta Tănăsescu, București, Editura Eminescu, 1974.  

Banuș Maria,  „Gazeta Literară”, anul VII, nr. 50, 8 dec., 1960.

Buzincu, Aurel, Literatura română şi realismul socialist : (1944-1965),   Vol.1: Realitatea care întrece ficţiunea,  Suceava, Editura Universităţii din Suceava, 2003.                      

Crohmălniceanu, Ov. S. , Pentru realismul socialist, București, Editura de stat pentru literatură și artă, 1960.

Ferenc Szemlér, „Scînteia”, 11 octombrie 1971.

Labiș, Nicolae, „Gazeta literară” , 22 decembrie 1955.

Labiș, Nicolae, Poezii, Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic și addenda de Antoaneta Tănăsescu, București, Editura Albatros, 1985.

Lefter, Bogdan Ion, Despre identitate, Temele postmodernității, Pitești, Editura Paralela 45, 2004.                                   

Aurel Martin, Poeți contemporani I, București, editura pentru literatură, 1967.

  

Munteanu, Dragoș Aurel, Misiunea scriitorului contemporan: idei și atitudini literare, București, Editura Eminescu, 1974.

Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Poezia I, București, Editura Fundației PRP, 2003.      

Pop, Ion, Poezia unei generații, Cluj, Editura Dacia, 1973. 

 Popovici, Ada, Poezia românească, Studiu teoretic și aplicativ, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008.

 Raicu, Lucian,  Nicolae Labiș, București, Editura Eminescu, 1977.

Rotaru, Ion,  O istorie a literaturii române, București, Niculescu, 2001.

Selejan, Ana, Literatura în totalitarism, 1955-1956, București, Cartea Românească, 1998.

Stănescu, Nichita, Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Ediția a II-a, Prefață de Alexandru Paleologu, Postfață de Dan- Silviu Boerescu, București, Editura Allfa, 1998.

Stănescu, Nichita, Opere I. Versuri, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Prefață de Eugen Simion, București, Editura Univers enciclopedic, 2002.

---

[1] Lucian Raicu, Nicolae Labiș, București, Editura Eminescu, 1977, p.9.

[2] Idem, ibidem, p.11.

[3] Idem, ibidem, p. 12.

[4] Aurel Martin, Poeți contemporani I, București, editura pentru literatură, 1967, p. 190.

[5] Idem, ibidem.

[6] Prin „Vârsta de bronz” anticii desemnau cea de-a treia epocă în dezvoltarea omenirii (după „vârsta de aur” și „vârsta de argint”), treaptă la care apare conștiința de sine, triumful rațiunii, odată cu pierderea naivității unei copilării din vârsta de aur. Fiecare individ are o vârsta de bronz, vârsta când adolescentul se leapădă de copilărie și ia contactul adevărat cu viața.

[7] Idem, ibidem, p. 16.

[8]Cezar Ivănescu, apud Aurel Buzincu, op.cit., p. 130.