Realismul socialist în literatură

„Literatura este un fenomen social care ne ajută, la fel ca știința, să cunoaștem viața”- era prima frază din manualul de Istoria literaturii române, elaborat în 1953 (p.3), lucru firesc, dacă luăm în calcul ideea că literatura este parte integrantă în dezvoltarea vieții sociale,  o oglindire a acesteia, având caracter istoric.                                                                                         
Generația ’60 sau „generația Nichita Stănescu”, așa cum a mai fost numită, reprezintă un moment important, ce își propune redescoperirea, promovarea sistematică și apărarea specificului literaturii. Din această generație face parte indubitabil și Nicolae Labiș, care se remarcă nu numai prin „o cu totul neobișnuită frumusețe, cu adevărat poetică”[1], dar și   printr-o mare îndrăzneală, situată în contextul vremii proletcultist-oportunist până peste poate[2]. Astfel se afirmă o nouă spiritualitate, o generație caracterizată de dorința de afirmare, eliberată de șabloane, o adevărată „explozie lirică”[3]. Explozie care nu a distrus, ci a permis mai mult; un  „act istoric”, în urma căruia se înțelege altfel poezia.                                                                                                            
Pentru a discuta despre poezia realismului socialist, este important să înțelegem contextul și condițiile care erau impuse societății în acea perioadă. Crezul de a trăi și a fi liber în societate exista mai mult ca o dorință, fiind imposibil de realizat. Literatura devenea condusă de partid, la fel ca orice alt domeniu al vieții sociale; concepții promovate de Lenin încă din 1905 sunt luate în vedere; trebuie dați jos „literații fără de partid, chestiunea literară trebuia să devină <<o rotiță și un șurub>>, parte integrantă a muncii de partid social-democrată”[4].                                                         
Deviza lansată de Stalin („cine nu e cu noi, e împotriva noastră”) promova concepții care au afectat viața culturală românească postbelică iar printre măsurile luate se numără promovarea în funcții înalte a intelectualității noi, muncitorești-proletare, care în cele mai multe cazuri avea patru clase, cel mult, liceul și obligarea intelectualității formate în vechiul regim să se alăture „spiritului nou” (există câțiva autori care nu au acceptat compromisul, printre aceștia se numără Lucian Blaga, Radu Gyr, iar lista poate continua cu nume importante de scriitori care au intrat în „conul de umbră al servilismului și oportunismului”[5]).                                                                   
 Luând în discuție lirica, aceasta cuprindea elogii la adresa conducerii de partid și de stat, a socialismului victorios și a Uniunii Sovietice, „marele vecin de la Răsărit”[6]. Poezia „angajată” foarte rar vorbea despre România, iar spiritul de partid conducea poeții pe drumul realismului socialist.            

Tot ceea ce nu era comunist în spirit nu exista, partidul era Adevărul, Calea și Viața, iar poezia preferată trebuia să „aibă versul foarte scurt, un ritm care să implice melodicitate și optimism și să pătrundă <<în miezul vieții și în noi>>”[7]. Szemlér Ferenc era de părere că niciun artist nu era absolvit de responsabilitatea de a scrie pentru popor și a crea artă angajată. („Scînteia”, 11 octombrie 1971).                         

            Nici în ceea ce privește genurile epic și dramatic situația nu era diferită. Acestea erau formate aproape în totalitate din construcții înclinate spre realizările socialismului, în care toată lumea aproba industrializarea socialistă și colectivizarea. „Realismul socialist”, așa cum era denumită literatura propagandistică, era mai degrabă încercarea de persuasiune a maselor, nu avea legătură cu realitatea, accentul cădea pe manipulare, control, iar toată literatura de partid avea rolul întemeierii „omului nou”, soldatul dependent de partid și idealul comunist.                    

 Această situație avea să se schimbe după 1965, când, profitând de momentele de libertate, apare „literatura <<deceniului obsedant>>”, e adevărat, mai mult în privința epicii, însă anii ’60 aduc un suflu nou datorită revenirii în viața literară a autorilor indexați, dar și debutului entuziasmant al tinerilor Nichita Stănescu, Mihai Beniuc, sub dominația unor modele: Nicolae Labiș, Tudor Arghezi, Lucian Blaga. Mircea Ciobanu afirma în privința aceasta că „o mână de poeți, unii din ei abia ieșiți din adolescență, au refăcut legăturile cu marea poezie românească, ridicându-se la înălțimile ei și întrecând-o, adeseori, în puritate și îndrăzneală”[8], iar Alexandru Jar, încă din 1946 scria: Înainte! Ardeți cămășile împăduchiate ale trecutului murdar![9]                       

---

[1] Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, București, Niculescu, 2001, p.176.

[2] Idem, ibidem.

[3] ***,  Literatura română contemporană, vol.1, (coord.)Marin Bucur, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980.

[4] Ov.S. Crohmălniceanu, Pentru realismul socialist, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1960, p. 19.

[5] Ada Popovici, Poezia românească, Studiu teoretic și aplicativ, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 163.

[6] Ion Bogdan Lefter, Despre identitate, Temele postmodernității, Pitești, Editura Paralela 45, 2004, p. 96.

[7] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Poezia I, București, Editura Fundației PRP, 2003, p. 29.

[8] Ada Popovici, op. cit. , p. 164.

[9] Alexandru Jar, apud Aurel Buzincu, Literatura română şi realismul socialist : (1944-1965),   Vol.1: Realitatea care întrece ficţiunea, Suceava, Editura Universităţii din Suceava, 2003.