Efectul „kafka” în spaţiul românesc şi lumea metamorfozată

 „Metamorfoza e un vis groaznic, o închipuire înfiorătoare.”[1]

Articolul de faţă nu are pretenţii de exhaustivitate, ci prezintă sinteza unor investigaţii pe tema subliniată în titlu, care presupune evidenţierea influenţelor pe care textul Metamorfoza, aparţinând lui Franz Kafka, le-a avut asupra culturii române şi receptarea acestuia în spaţiul românesc.

Opera lui Franz Kafka a dobândit atributul universalităţii, s-a bucurat de o glorie postumă, căci o parte din scrierile sale au apărut postum, împotriva voinţei sale, prin îndrăzneala prietenului său, Max Brod, care îi salvează manuscrisele şi alege să le facă publice, astfel că nu mai e un secret pentru nimeni faptul că atunci când vorbim despre Kafka vorbim despre un nume de valoare pentru canonul european. De precizat aici ar fi şi faptul că Harold Bloom îl menţionează în lista sa, la scriitori moderni pe Kafka, acordându-i statutul de indestructibil. „Îl considerăm pe Kafka cel mai canonic scriitor al secolului nostru pentru că noi toţi suntem exemple ale rupturii dintre fiinţă şi conştiinţă, care este adevăratul lui subiect”.[2]

Aşadar, opera kafkiană este receptată la adevărata ei valoare abia postum. În definitiv, operele publicate antum nu s-au bucurat de succes. Farmecul aparte al Metamorfozei se datorează lui Kafka, care va încerca să comunice incomunicabilul, să exprime inexprimabilul, să caute existenţa unui rost cert al vieţii, „asemenea posedatului care se aruncă mai adânc în ceea ce-l posedă.”[3], prezentând un univers în care totul este posibil, dar nimic nu poate fi salvat.

Faptul că se prezintă o viziune neobişnuită asupra vieţii are ca efect şocarea publicului într-un mod pozitiv, Metamorfoza fiind studiată în prezent de studenţii universităţilor din Occident, însă ceea ce trezeşte interesul traducătorilor pentru textul lui Kafka este stilul scriitorului.

„Claritatea, precizia sa şi intonaţia formală, în contrast izbitor cu subiectul de coşmar al povestirii. Nici o metaforă poetică nu ornamentează viguroasa sa povestire în alb şi negru. Limpezimea stilului subliniază bogăţia întunecată a fanteziei sale. Contrastul şi unitatea, stilul şi materia, maniera şi subiectul sunt integrate cât se poate de perfect.”[4]        

În ceea ce priveşte receptarea nuvelei în spaţiul românesc, cu toate că opera lui Kafka a fost tradusă încă din perioada interbelică (după 1990 apar şi ediţiile integrale), aceasta nu a avut parte la început de o atenţie deosebită în spaţiul cultural românesc: „adesea trebuie să treacă mulţi ani până ce urechea devine matură pentru anumite poveşti. Iar oamenii trebuie să moară...ca să-i înţelegem cum trebuie.”[5].

Kafka a apărut în ochii contemporanilor ca un prevestitor, iar ceea ce păruse la început „o literatură cu totul excentrică faţă de preocupările şi modurile de exprimare ale timpului, să fie resimţit apoi ca o expresie reprezentativă a epocii, interesul pentru Kafka iscându-se, cum se întâmplă de obicei în cazul  mesajelor greu accesibile după moartea autorului.”[6]

În ceea ce priveşte miza Metamorfozei, aceasta constă în prezentarea unei situaţii stranii, în care logicul se suprapune cu absurdul şi accentul cade pe dezintegrarea relaţiilor umane, a unei metafore, pentru a transpune în imagini concrete anumite situaţii. Textul kafkian conţine condiţiile unui „joc frumos cu ceea ce am mai uitat noi sau ceea ce, în timp ce tot uităm, fără să recunoaştem mai niciodată, nici nu mai vrem să re-cunoaştem.”[7]. Cititorii vor recunoaşte faptul că „fabulaţiile” kafkiene au corespondent în realitate, că existenţa umană se loveşte de problemele prezentate de Kafka, de aceea, probabil, în spaţiul românesc şi nu numai, nuvela va cunoaşte, în timp, o răspândire glorioasă.

Deşi Kafka îl venera pe Flaubert, sensibilitatea sa atingea un nivel mai ridicat. „Întreaga lui operă nu este, într-un sens, decât tentativa de a-şi exprima drama, de a o ridica la dignitatea artistică a universalităţii, în cele mai multe cazuri autorul identificându-se cu personajele sale principale. Numele acestora sunt în fond pseudonime ale lui Kafka.”[8] În Metamorfoza, numele lui Gregor Samsa se aseamănă cu numele lui Kafka din punctul de vedere al aşezării consoanelor şi vocalelor (cele două vocale a sunt aşezate la fel ca în numele autorului).

            Metamorfoza e „justificarea vieţii”[9]. În ochii celorlalţi, Gregor Samsa este un monstru, în timp ce pentru el, ceea ce i se întâmplă este un alt mod de a exista, o altă lume. Incomunicabilitatea este marea problemă, zidul pus între ceilalţi şi el. „Deşi <<condamnat la tăcere>>, el îngână vorbe ce i se par <<mai desluşite>> decât cele rostite odinioară. Gregor este privit altfel, tocmai fiindcă el este diferit de ceilalţi. Gregor este, de fapt, un artist potenţial: un artist fie şi numai al sentimentelor şi al năzuinţelor. El este considerat mai rău pentru că vrea mai binele.”[10] Metamorfoza scoate în evidenţă condiţia artistului, „care e percepută ca înjositoare, nicidecum înălţătoare.”[11]. În urma metamorfozării omului obişnuit într-un artist „gânganie”, rămâne dorinţa de a fi reintegrat într-o familie „care pur şi simplu să îl tolereze”.

Lumea lui Kafka este o altă lume: „sunt multe chei pentru a pătrunde în castelul ferecat al operei lui Franz Kafka. Prea multe chiar. El însuşi ne întinde cu o mână – în jurul său, în aforismele, în toate scrierile sale – un  lanţ întreg de chei, dar tot el, cu o altă mână, ni le retrage. Căci nici un gest al său nu este simplu, direct şi univoc. Întâlneşti ambiguitatea, echivocul, contradicţiile peste tot în viaţa ca şi în opera sa.”[12]

Gregor Samsa, metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare se simte înstrăinat în universul care i se deschide, total diferit de realitatea în care a trăit, astfel că la început are impresia că totul este o halucinaţie. Încearcă să treacă peste acest coşmar, are de gând să se îmbrace, să îşi îndeplinească datoria faţă de locul de muncă, să plece în voiaj, însă transformarea are un efect atât de puternic, încât Samsa îşi dă seama că treptat începe să se resemneze şi să se adapteze unui alt stil de viaţă, cu un singur locuitor şi mai multe umbre, în care nu mai are sens ceea ce înainte era important şi capătă valori esenţiale lucruri absurde pntru lumea reală . Pentru Gregor lumea reală devine metamorfozată, stranie şi va rămâne străină până în final, care nu poate fi decât în moarte.

Fiind un scriitor analizat şi dezbătut în diferite studii, de-alungul timpului, putem afirma faptul că despre Kafka s-a scris enorm. Conform unui raport întocmit de Ernst Pawel, în prezent, putem vorbi, aproximativ, de un număr impresionant, ce se ridică la 40.000 de cărţi despre Kafka, semn că opera sa a lăsat un ecou pe care îl putem auzi şi astăzi.

            În cultura română Kafka a pătruns destul de uşor, existând traduceri imediat după moartea sa, în special în revistele de avangardă. Printre numele care s-au preocupat de Kafka şi traducerile operei sale se numără Gellu Naum, Saşa Pană, Paul Celan, Mariana Şora, Radu Gabriel Pârvu. După anii 60 studiile despre scriitor sunt tot mai dese, nume ca Nicolae Balotă, Ileana Mălăncioiu, Radu Enescu, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş, dar şi alţii semnează diferite cărţi sau diferite studii care îl au în centru pe Kafka.

Radu Enescu îl consideră pe Franz Kafka un scriitor aparţinând literaturii universale şi îi dedică acestuia pagini adunate într-o carte, care poartă chiar numele scriitorului, Franz Kafka, în care sunt prezentate concluzii proprii bazate pe formulări ştiinţifice. Scriitorul consideră că personajul din Metamorfoza, Gregor Samsa este prins într-o carapace sufletească şi morală, supus unui proces treptat de dezumanizare. Cu toate acestea, aşa cum afirma Radu Enescu, omul chiar şi metamorfozat nu poate fi anulat ca om, o dovadă a umanităţii fiind următorul citat: „Gregor mai înaintă puţin, cu capul cât mai aproape de podea, încercând să-i întâlnească privirea. Era el oare un simplu animal, când muzica îl emoţiona atât de profund? Avea impresia că descoperă în fine calea către hrana necunoscută pe care o dorea atât de mult.”                                                               

            În final, pot afirma faptul că Metamorfoza şi Franz Kafka au fost subiectul multor analize şi dezbateri, atât în afara ţării noastre, cât şi în România. Un merit i se datorează şi traducătorului, Mihai Izbăşescu, care a reuşit să păstreze magia textului tradus, scris original în germană, având în vedere faptul că scriitorul se declara un „oaspete” al limbii germane. Întrucât pretutindeni e o negare, e un sfârşit, un sfârşit are şi acest articol, însă nu acelaşi lucru îl putem spune despre Kafka, scriitorul care de frica morţii s-a ascuns între cărţi şi a reuşit, asemenea tuturor scriitorilor adevăraţi, să nu moară. Prin urmare, pot completa ceea ce spunea Harold Bloom: „deşi Kafka nu ştia dacă el e un sfârşit sau un început”[13], noi ştim: e nesfârşit...

---

[1] Franz Kafka, Opere complete, vol. 1, Proză scurtă, Traducere şi note de Mircea Ivănescu, Editura Univers, Bucureşti, 1994, p. 374.

[2] Harold Bloom, Canonul Occidental, traducere de Diana Stanciu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Bucureşti, Editura Univers, 1998, p. 357.

[3] Nicolae Balotă, Literatura absurdului, Ediţia a II-a, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 145.

[4] Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, Traducere de Cristina Rădulescu, Editura Thalia, Bucureşti, 2004, p. 223.

[5] Franz Kafka, Castelul, Traducere de Mariana Şora, Prefaţă de Mariana Şora, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 19.

[6] Idem, Ibidem, p. 9.

[7] Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne : Autori- Texte- Arlechini, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p. 72.

[8] Radu Enescu, Franz Kafka, Editura Aion, Oradea, 2007, p. 13.

[9] Ion Ianoşi, Prejudecată şi judecăţi, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 358.

[10] Idem, Ibidem, p. 382.

[11] Idem, Ibidem, p. 384.

[12] Nicolae Balotă, Literatura absurdului, Ediţia a II-a, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 140.

[13] Harold Bloom, op. cit., p. 354.