În acest articol ne vom opri asupra jurnalului numit Călătoria, al lui György Konrád, în care observăm că aducerea-aminte poate fi
o acţiune împotriva morţii.
Problematica istorică
reprezintă o referinţă esenţială în acest volum de memorii şi adaugă în
biblioteca Europei Centrale o carte a tristeţii, a dezamăgirii care prezintă
punctul de vedere al unui copil martor unor evenimente de oroare, a cărui călătorie urmează un itinerariu al
groazei, adăugând „o nouă mărturie tulburătoare la ceea ce se numeşte, cu o
sintagmă neutră, literatura Holocaustului.”.[1]
Experienţele trăite sunt decisive în ceea ce priveşte maturizarea ochiului de
copil-martor şi sunt legate, în mod evident, de Europa Centrală.
„Europa Centrală a fost şi
este nu doar un spaţiu al lui multi-
sau pluri-, ci şi al lui inter-. Aşadar, un câmp al dialogului,
al deschiderii spre Celălalt.”[2]„Orice
discuţie despre Europa Centrală e oarecum tabuizată, ea evocând, după aceeaşi
inspirată expresie a lui Cornel Ungureanu <<un imperiu al
demonilor>>, spaţiu al holocaustului, antisemitismului, al discipolatului
hitlerist”.[3]
Călătoria reprezintă
unul dintre romanele cele mai cunoscute ale lui György
Konrád. Acesta este tipul perfect de martor care deşi are o vârstă de copil, trăieşte
traumele lăsate de război şi supravieţuieşte perioadei negre pentru evrei: participarea la Holocaust. Devine
martor al ororii şi vocea povestitoare a experienţelor trăite, o voce care
oferă varianta sa cu privire la actele de oroare la care este supus şi atinge o
istorie a Europei Centrale şi de Est, „mărturia este, prin urmare, întotdeauna
un act de «autor» .”[4]
Protagonistului
a fost martorul unui traumatizant trecut în care spaţiul public şi cel privat
se amestecau într-o indistincţie alienantă, trăind într-un prezent incert,
continuând mentalitatea de lagăr. Tonul este unul serios, literatura e chemată
să depună mărturie despre evenimentele traumatizante din trecut şi să-i readucă
la viaţă pe cei ucişi.
Cartea surprinde
evenimentele frapante, cele mai teribile şi importante, fiecare fragment
devenind un martor viu, un militant pentru neuitare, atrăgându-ne mereu atenţia
că pentru milioane de evrei nevinovaţi, victime ale Holocaustului, nu s-a găsit
loc nici pentru mormânt.
Epocile de spaimă predominau
în istorie, încât Emil Cioran se întreba dacă viaţa inspiră mai multă spaimă
decât moartea. Fie că cel care supravieţuieşte este omul sau nu, viaţa poartă
în sine visul sau coşmarul supravieţuirii. Lumea prezentată de autor este
alcătuită din protagonişti care nu au de ales decât între o nenorocire şi alta,
iar urmările sunt devastatoare : „Nu era simplu să primeşti dragostea
acestor oameni, în jurul nostru erau o
sută şi mai bine de bărbaţi rămaşi văduvi şi fără copii. Erau prietenoşi, se
bucurau că trăiam. Dar nu puteam să nu simt că supravieţuirea noastră le aducea
aminte de moartea celor dragi. Unul mi-a spus: „Ştii că trăieşti în locul
celorlalţi?”
György Konrád
vorbeşte depre o
experienţă devastantă în care imposibilul este introdus cu forţa în real. Omul
e privit din perspectiva oamenilor care se află în siguranţă, astfel că se
realizează discrepanţa om-neom în funcţie de condiţiile de trai, verdictul
aparţinând cititorilor care intră în rolul de judecători.
Experienţele trăite de György Konrád relevă o vreme de criză în care
trăieşte, o perioadă în care aparatul de pedeapsă a fost deja pus în mişcare și
nu poate face nimic pentru a-l opri. Lumea de atunci văzută prin ochii unui
copil lasă urma unor adevărate traume trăite: „Acuma să stăm aici şi ţine-mă de
mână. Nu mă lăsa să ies mâine, stai toată ziua lângă mine. Mamei să nu-i spui,
lângă mine au împuşcat-o pe tanti Sari.”
E un pariu din care personajul
nu poate ieşi decât mutilat atât sufleteşte, cât şi fizic, de vreme ce violenţa
şi frica devin substitute ale devenirii, astfel că oferă oricui un reper pentru
a permite recunoaşterea binelui şi a răului: „Pe măsură ce ne apropiam de
peron, fără să ne uităm măcar unul la altul, devenea tot mai evident că tata nu
ne aştepta, ba mai mult, că acolo nu ne aştepta nimeni.”.
Tot ceea ce întreprinde pare
să depăşească puterile unui singur om: „Stăteam într-un picior într-un
vagon pentru vite cu alţi optzeci de
inşi [...] Cum am să dau de soră-mea? Cum o fi rezistând Evrike în plasa pentru
bagaje?”
György Konrád
este un scriitor al neliniştii, romanul său având un caracter
fragmentar, limbajul fiind compus din clişee, automatisme sau ecouri care descriu un univers
asfixiant în care oamenii se manifestǎ zgomotos, sunt tributari organicului,
materialului şi acţioneazǎ în mod colectiv, ceea ce presupune uniformizarea şi
indistincţia personalităţilor. Acesta alege scrisul ca o modalitate de chatarsis al sinelui. Mai mult decât
atât, Catrinel Popa semnaliza că „oricum am fi, în astfel de cazuri
rafinamentul stilistic trece, cumva, pe planul al doilea în faţa caracterului
de urgenţă al mărturisirii. Nu mai este un secret pentru nimeni că mai toată
literatura de acest tip are în primul rând o funcţie terapeutică (dacă nu de-a dreptul „exorcistică”),
esenţială pentru aceşti autori fiind regăsirea libertăţii interioare şi, o dată
cu ea, a unui minim echilibru psihologic.”[1]
[1] Catrinel Popa, „Meseria
de a trăi”, în Observator cultural, nr.
49, 14-20 decembrie 2004, p. 27.
[1] György Konrád, Călătoria,
Traducere de Paul Drumaru, Cuvînt înainte de Daciana Branea, Editura Polirom,
Iaşi, 2003, p.7.
[2] Adriana Babeţi, Introducere în geografia literară a Europei Centrale, Editura
Universităţii de Vest din Timişoara, Timişoara, 1998, p. 42.
[3] Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu
(coord.), Europa Centrală. Nevroze,
dileme, utopii, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 337.
[4] Giorgio Agamben, Ce rămâne din Auschwitz, Arhiva şi martorul, traducere de
Alexandru Cistelecan, Idea Design and Print, Editură, Cluj, 2006, p. 101.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu