Romanul lui György Konrád scoate în evidenţă o ruptură de
nevindecat între individ şi locul său natal, între sine şi adevărata sa casă, o
suferinţă paralizantă a înstrăinării. Relaţia cu memoria surprinde o
perspectivă inedită asupra timpului. Eul se întoarce în trecut prin amintire.
Deportarea în masă, smulgerea
întregii populaţii din locul de origine, din modul său de viaţă şi obiceiurile
sale, izolarea, marginalizarea, înstrăinarea, pierderea identităţii...Toate
sunt praguri care aparţin exilului şi care atunci când sunt atinse de exilat,
fac din „meseria de a trăi” a acestuia în spaţiul real un paradox de
nesuportat.
Într-un interviu din volumul Memoria salvată, un fost deţinut, anonim
mărturisea: „Oamenii atuncea şi-au pierdut orice raţiune, parcă erau nişte
animale, pur şi simplu. Omul poate ajunge la un asemenea stadiu. De fapt asta
s-a şi urmărit.”.[1]
Prin urmare, bestialitatea şi animalitatea ameninţă fiecare individ, iar rolurile nebunilor şi bestiilor sunt interşanjabile: „aceste două persoane în vârstă
cărau din cămară în cameră rezervele vitale, ca nu cumva noi, trupa de invazie
să dăm iama în ele. Numai după ce toate au fost în siguranţă ne-au putut
întreba gîfîind dacă luaserăm cu noi ceva de mâncare.”.
„Dacă trecutul a fost un
obstacol şi o povară, cunoaşterea trecutului este cea mai sigură şi mai lipsită
de primejdii cale de eliberare.”[2] Fiecare individ şi fiecare realitate,
implicit, este construită din fragmente ce trebuie ordonate şi reordonate
într-un mod personal. Astfel, György Konrád rupe
tăcerea şi îşi consacră toate forţele creatoare eternizării memoriei victimelor“.
Paul Ricouer se întreba dacă
este oare amintirea un fel de imagine. Astfel, voi considera că în acest roman
amintirea şi imaginea se întrepătrund,
întrucât amintirea este o imagine pe care ne-o facem despre trecut, însă
cunoaşterea nu poate înainta fără memorie. Legătura dintre istorie şi memorie
provine din faptul că protagonistul e o "memorie" care spune propria
istorie, cu precizarea că istoria nu este niciodată obiectivă, e neapărat rodul
unei perspective, iar aici perspectiva ajunge la subiectivitate.
Miza
acestui roman este „Faptul că demnitatea şi decenţa pot fi pierdute într-o
măsură inimaginabilă, că există viaţă şi în degradare extremă- aceasta este
vestea atroce pe care supravieţuitorii o aduc din lagăr în lumea oamenilor.”[3] De apreciat este, însă, jurnalul
de călătorie a lui György Konrád va
rămâne în memoria literaturii nu neapărat pentru calităţile literare (notabile
uneori), cât pentru „amănuntul viu decupat din experienţa la care a fost
martor.”[4]
[1] Smaranda Vultur, Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi, Volum coordonat de
Smaranda Vultur, Prefaţă de Smaranda Vultur, Postfaţă de Victor Neumann,
Polirom, Iaşi, 2002, p. 271.
[2] ***, Politică externă comunistă şi exil anticomunist, Anuarul
Institutului Român de Istorie Recentă, volumul II, 2003, Volum îngrijit de Armand Goşu,
Polirom, Iaşi, 2004, p. 15
[3] Giorgio Agamben, Ce
rămâne din Auschwitz, p. 48
[4] Georgiana Sârbu, “Despre lagăre şi supravieţuitori”, în Observator cultural, nr. 49, 14-20
decembrie 2004, p. 26.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu