Istorie şi memorie - Primo Levi- memoria unei istorii

1.      Scurtă prezentare a fenomenului totalitar.

“Experienţa totalitară – cu paroxismul ei, lagărele – este un traumatism colectiv ce nu poate fi vindecat de pe o zi pe alta. Lumea lagărelor nu e gravă pentru că se suferă şi se moare în ea; lumea lagărelor e gravă pentru că în ea se trăieşte. Pentru că omul a ajuns acolo la o decădere completă faţă de sine. Lumea concentraţionară este o molipsire inevitabilă şi tocmai prin aceasta ea constituie nenorocirea cea mai mare ce poate fi cunoscută. Tumoarea este astăzi extirpată, dar corpul poartă încă stigmatele prezenţei sale.”[1]

La întrebarea ce este Holocaustul cel mai bine ne poate răspunde următoarea afirmaţie: „Holocaustul a bântuit şi a generat crime incredibile în mai toate ţările Europei, unde, sub puternica influenţă a nazismului, s-a dat frâu liber rasismului şi antisemitismului, xenofobiei şi discriminărilor.”[2]

 „Scopul lagărelor  este nu de a-i pedepsi pe cei vinovaţi (aceştia sînt judecaţi şi întemniţaţi), ci de a teroriza  populaţia lovindu-i pe nevinovaţi.”[3] Lagărele impun mai întâi deţinutului un regim mult mai dur, deoarece este vorba despre muncă silnică. Totuşi, răul cel mai mare nu e aici; dacă deţinuţii aceştia ar fi fost măcar condamnaţi la muncă silnică! N-au fost condamnaţi la nimic, iar cheia situaţiei lor se află tocmai în arbitrarul a cărui victimă sînt. Fiindcă n-a existat judecată, ei nu ştiu pentru cît timp se află în lagăr: Şase luni? Zece ani? Pînă la moarte? Pentru că nu li s-a dat nici o pedeapsă legală, ei nu pot şti în ce va consta regimul lor, sînt daţi doar pe mîna unor torţionari ale căror intenţii sînt de nepătruns, însă cu siguranţă nu binevoitoare.[4]

„Fenomenul totalitar poate fi definit ca o formă nouă, inedită de experienţă a dominării politice, pusă în aplicare de către o mişcare revoluţionară, care practică o concepţie integristă a politicii, care luptă pentru cucerirea monopolului puterii. Obiectivul principal al mişcării totalitare este cucerirea şi transformarea societăţii, subordonarea ei.”[5]

2. Mai este oare acesta un om?

Epocile de spaimă predominau în istorie, încât Emil Cioran se întreba dacă viaţa inspiră mai multă spaimă decât moartea. Fie că cel care supravieţuieşte este omul sau nu, viaţa poartă în sine visul sau coşmarul supravieţuirii. În lagăr termenul de integritate este pus sub semnul întrebării, protagoniştii neavând de ales decât între o nenorocire şi alta. Definiţia lui Goebbels a politicii – arta de a face posibil ceea ce pare imposibil- îşi dobândeşte aici întregul sens : Primo Levi vorbeşte depre o experienţă devastantă în care imposibilul este introdus cu forţa în real, romanul având la bază aserţiunea: gândiţi-vă, mai este acesta un om.Omul e privit din perspectiva oamenilor care se află în siguranţă, astfel că poetul realizează discrepanţa om-neom în funcţie de condiţiile de trai, verdictul aparţinând cititorilor care intră în rolul de judecători.

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să luăm în calcul ceea ce istoria, dar şi memoria sau mărturia autorului spun despre odiosul Turn Babel- lagărul.“Auschwitz marchează sfârşitul şi ruina oricărei etici a demnităţii şi a adecvării la o normă. Viaţa nudă, la care omul a fost redus, nu cere şi nu se adecvează la nimic: ci este, ea însăşi, singura normă; este absolut imanentă. Iar “sentimentul ultim al apartenenţei la specie” nu poate fi, în nici un caz, o demnitate”.[6]

Auschwitz era locul în care nu era decent să rămâi decent, locul în care cei care şi-au păstrat demnitatea resimţeau ruşine în faţa celor care le-au pierdut imediat. Multe mărturii despre Auschwitz provin de la oameni obişnuiţi. Una din lecţiile Auschwitz-ului este tocmai aceasta: a înţelege gândirea unui om simplu „este infinit mai dificil decât a înţelege gândirea lui Spinoza sau Dante (şi în acest sens trebuie luată afirmaţia Hannei Arendt, atît de adesea neînţeleasă, despre „înfricoşătoarea, indicibila, şi inimaginabila banalitate a răului”.”[7]

Chaim Hermann îşi descrie viaţa de la Auschwitz ca pe o “lume cu totul diferită, aceasta de aici, dacă vrei, este pur şi simplu, infernul, dar infernul lui Dante este de-a dreptul ridicol în comparaţie cu cel de aici, iar noi suntem martorii lui şi nu vom scăpa vii…”[8]

Experienţele trăite de Primo Levi relevă o vreme de criză în care trăieşte, o perioadă în care aparatul de pedeapsă a fost deja pus în mişcare, lucrează de la sine, iar cel intrat în această maşinărie, privit din unghiul de vedere al supraveghetorului ei,  este vinovat pentru că aparatul inuman funcţionează şi el nu poate face nimic pentru a-l opri.             E un pariu din care personajul nu poate ieşi decât mutilat atât sufleteşte, cât şi fizic, de vreme ce violenţa şi frica devin substitute ale devenirii, astfel că oferă oricui un reper pentru a permite recunoaşterea binelui şi răului.

În lagăr, omul nu trebuie decât să suporte „realitatea – această ficţiune agresivă”[9]. Acolo, lucrul cel mai simplu cu putinţă este să fii doborât: “e suficient să îndeplineşti toate ordinele primite, să nu mănânci decât raţia, să te supui disciplinei de muncă şi din lagăr.” Tot ceea ce întreprinde pare să depăşească puterile unui singur om. Aceasta ar fi reţeta pentru a te întreba dacă cei care sunt supuşi acestor condiţii mai sunt oameni: “Personajele acestei cărţi nu sînt oameni. Omenia lor a fost îngropată sau şi-au îngropat-o ei înşişi sub jignirea suferită sau impusă altuia”. Aşadar, omul primeşte rolul principal, fiind supus încercării de a demonstra aparteneţa la specia umană. Ortega y Gasset încearcă definirea omului din punct de vedere sociologic : „Spre deosebire de celelalte fiinţe din univers, omul nu este niciodată cu siguranţă om, ci a fi om înseamnă tocmai a fi mereu pe punctul de a fi, a fi problemă vie, aventură absolută şi hazardată sau, [...]  a fi, prin esenţă, dramă!”[10]

3.      „Meseria de a trăi” în exil

Romanul lui Primo Levi are la bază experienţele trăite în exil, identitatea şi memoria fiind principalele teme ale literaturii exilului. Pentru a putea înţelege mai bine, este nevoie să luăm în seamă semnificaţia exilului. Exil, (lat.) Exsilium, din punct de vedere etimologic, înseamnă trecerea dincolo de o graniţă. În acest caz, poate fi luată în calcul şi graniţa om-neom, întrucât asistăm la o ruptură de nevindecat între individ şi locul său natal, între sine şi adevărata sa casă, o suferinţă paralizantă a înstrăinării. Relaţia cu memoria surprinde o perspectivă inedită asupra timpului. Eul se întoarce în trecut prin amintire, ca printr-un exil orientat spre sine de această dată.

Deportarea în masă, smulgerea întregii populaţii din locul de origine, din modul său de viaţă şi obiceiurile sale, izolarea, marginalizarea, înstrăinarea, pierderea identităţii...Toate sunt praguri care aparţin exilului şi care atunci când sunt atinse de exilat, fac din „meseria de a trăi” a acestuia în spaţiul real un paradox de nesuportat, astfel că Primo Levi se sinucide.

 Într-un interviu din volumul Memoria salvată, un fost deţinut, anonim mărturisea: „Oamenii atuncea şi-au pierdut orice raţiune, parcă erau nişte animale, pur şi simplu. Omul poate ajunge la un asemenea stadiu. De fapt asta s-a şi urmărit. Erau stive de cadavre în lagăr, dar nu a mai impresionat pe nimeni treaba aceasta”.[11]

Criza psihicului intervine în romanul lui Primo Levi, unde personajele se depersonalizează, sunt puse în pericolul de a se pierde: „mă străduiesc cu încăpăţânare să-mi reprim memoria, să nu mai ştiu nimic, dar absolut nimic […] Nimic nu mai e al nostru: ne-au luat hainele, pantofii, până şi părul; dacă am vorbi nu ne-ar asculta, iar dacă ar încerca să ne asculte, nu ne-ar înţelege. Au să ne ia şi numele, iar dacă vom vrea să îl păstrăm, va trebui să găsim în noi puterea de a o face în aşa fel încât înapoia numelui să rămână şi ceva din noi, aşa cum am fost”.

Dar „răul puterii acţionează, înăuntrul nostru, la nivel microscopic – infinitezimal. Vindecarea de el nu va veni aşadar nicicând exclusiv din afară şi nu se va mărgini la o schimbare a decorurilor în care evoluăm”[12].

Prin urmare, bestialitatea şi animalitatea devin un morb intrinsec  ce ameninţă fiecare individ, iar rolurile nebunilor şi bestiilor sunt interşanjabile. De aceea “primele insulte, primele lovituri nu veneau de la SS-işti, ci de la alţi prizonieri, de la “colegi”, de la acele personaje misterioase, acoperite cu aceeaşi zeghe ca a lor, pe care nou-veniţii abia o îmbrăcaseră.”[13]

“Dacă trecutul a fost un obstacol şi o povară, cunoaşterea trecutului este cea mai sigură şi mai lipsită de primejdii cale de eliberare.”[14] Fiecare individ şi fiecare realitate, implicit, este construită din fragmente ce trebuie ordonate şi reordonate într-un mod personal. Astfel, Primo Levi rupe tăcerea şi îşi consacră toate forţele creatoare eternizării memoriei victimelor, pentru ca un alt Holocaust să nu mai fie vreodată cu putinţă.

“Frica de lovituri e mai mare decât frica de ceruri. Pe acest plan, vrăjmaşul a triumfat : SS-istul, nu Dumnezeu, este cel care guvernează universul nostru, în umbra lui trăim. SS-istul vrea ca victima lui să vadă în el nu un om superior, ci un Dumnezeu. Se poartă ca un Dumnezeu suveran şi atotputernic. Există numai el şi noi. El are toate drepturile, noi, nici unul. El vede totul. Noi, nimic. Doar el şi noi. Doar cu un semn din mână, ne condamnă sau ne hrăneşte. Noi n-avem dreptul să ne uităm la el. Cine-l priveşte în faţă pe Dumnezeu moare.”.[15] Negarea radicală a ideii de Dumnezeu se pare că se află la baza demersului nazist, a cărui principal mijloc de guvernare a fost teroarea.

În ceea ce priveşte religiozitatea lui Primo Levi, Elie Wiesel “Refuză să înţeleagă cum nu poate continua vechiul său tovarăş de la Buna să se definească drept credincios. Căci el, Primo, nu este. Nu vrea să fie. A văzut prea multe suferinţe ale oamenilor pentru a nu se ridica împotriva religiei, care pretinde să le impună sensul şi legea ei.”[16]

Primo Levi este un scriitor al neliniştii, romanul său având un caracter fragmentar, limbajul fiind compus din clişee, automatisme sau ecouri care descriu un univers asfixiant în care oamenii se manifestǎ zgomotos, sunt tributari organicului, materialului şi acţioneazǎ în mod colectiv, ceea ce presupune uniformizarea şi indistincţia personalităţilor. Acesta alege scrisul ca o modalitate de chatarsis al sinelui. Mai mult decât atât, Catrinel Popa semnaliza că „oricum am fi, în astfel de cazuri rafinamentul stilistic trece, cumva, pe planul al doilea în faţa caracterului de urgenţă al mărturisirii. Nu mai este un secret pentru nimeni că mai toată literatura de acest tip are în primul rând o funcţie terapeutică  (dacă nu de-a dreptul „exorcistică”), esenţială pentru aceşti autori fiind regăsirea libertăţii interioare şi, o dată cu ea, a unui minim echilibru psihologic.”[17]

Georgiana Sârbu afirma faptul că „de la prima pagină până la ultima, totul este o aglomerare de fapte, de amănunte care nu vor decât să restituie o imagine exactă a lagărului”. [18] Paul Ricouer se întreba dacă este oare amintirea un fel de imagine. Astfel, voi considera că în acest roman amintirea şi imaginea  se întrepătrund, întrucât amintirea este o imagine pe care ne-o facem despre trecut, însă cunoaşterea nu poate înainta fără memorie. Legătura dintre istorie şi memorie provine din faptul că protagonistul e o "memorie" care spune propria istorie, cu precizarea că istoria nu este niciodată obiectivă, e neapărat rodul unei perspective, iar aici perspectiva ajunge la subiectivitate.

            Miza acestui roman este ”Faptul că demnitatea şi decenţa pot fi pierdute într-o măsură inimaginabilă, că există viaţă şi în degradare extremă- aceasta este vestea atroce pe care supravieţuitorii o aduc din lagăr în lumea oamenilor.”[19] De apreciat este, însă, „jurnalul de călătorie a lui Levi care va rămâne în memoria literaturii nu neapărat pentru calităţile literare (notabile uneori), cât pentru amănuntul viu decupat din experienţa la care a fost martor.”[20]

BIBLIOGRAFIE :

***, Ecouri din Holocaust în literatura universală, Antologie alcătuită de Oliver Lustig, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003.

***, Politică externă comunistă şi exil anticomunist, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, volumul II, 2003, Volum îngrijit de Armand Goşu, Polirom, Iaşi, 2004.

Agamben, Giorgio,  Ce rămâne din Auschwitz, Arhiva şi martorul, traducere de Alexandru Cistelecan, Idea Design and Print, Editură, Cluj, 2006.

Courtois, Stephane, Comunism şi totalitarism, traducere de Ana Ciucan Ţuţuianu , Polirom, Bucureşti, 2011.

 Levi, Primo, Armistiţiul, Traducere de Doina Condrea Derer, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

Levi, Primo, Mai este oare acesta un om?, Traducere şi postfaţă de Doina Condrea Derer, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

           

Măniuţiu, Mihai, Exorcisme, Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2011.

Ortega y Gasset, Jose,  Omul şi mulţimea, Trad. Sorin Mărculescu, ed. Humanitas, Bucureşti, 2000.

Popa, Catrinel, „Meseria de a trăi”, în Observator cultural, nr. 49, 14-20 decembrie 2004.

Rees, Laurence, Auschwitz, Naziştii şi „Soluţia Finală”, Traducere din limba engleză de Gabriela Tănase, RAO International, Bucureşti, 2007.

Ricœur, Paul, Memoria, istoria, uitarea, Traducere de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik, Editura AMARCORD, Timişoara, 2001.

Sârbu, Georgiana, “Un roman-mărturie”, în Observator cultural, nr. 75, 12 martie 2004.

Sârbu, Georgiana, “Despre lagăre şi supravieţuitori”, în Observator cultural, nr. 49, 14-20 decembrie 2004.

Todorov, Tzvetan, Omul dezrădăcinat, Traducere şi prefaţă de Ion Pop, Institutul European, Iaşi, 1999.  

Vultur, Smaranda, Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi, Volum coordonat de Smaranda Vultur, Prefaţă de Smaranda Vultur, Postfaţă de Victor Neumann, Polirom, Iaşi, 2002.

---

[1] Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, Eseuri se ieri şi de azi, Traducere şi prefaţă de Ion Pop, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 52.

[2] ***, Ecouri din Holocaust în literatura universală, Antologie alcătuită de Oliver Lustig, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 5.

[3] Tzvetan Todorov, op. cit., p. 52.

[4] Idem, ibidem, p.11.

[5] Emilio Gentile, apud Stephane Courtois, Comunism şi totalitarism, traducere de Ana Ciucan Ţuţuianu , Polirom, Bucureşti, 2011, p. 31.

[6] Giorgio Agamben, op. cit., p. 48.

[7] Idem, Ibidem, p. 8.

[8] Chaim Hermann, apud Laurence Rees, Auschwitz, Naziştii şi „Soluţia Finală”, Traducere din limba engleză de Gabriela Tănase, RAO International, Bucureşti, 2007, p. 288.

[9] Mihai Măniuţiu, Exorcisme, Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2011, p. 65.

[10] Jose Ortega y Gasset, Omul şi mulţimea, Trad. Sorin Mărculescu, ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 27.

[11]  Smaranda Vultur, Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi, Volum coordonat de Smaranda Vultur, Prefaţă de Smaranda Vultur, Postfaţă de Victor Neumann, Polirom, Iaşi, 2002, p. 271.

[12] Mihai Măniuţiu, op. cit., p. 42.

[13] Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, Traducere şi postfaţă de Doina Condrea Derer, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 294.

[14] ***, Politică externă comunistă şi exil anticomunist, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, volumul II, 2003, Volum îngrijit de Armand Goşu, Polirom, Iaşi, 2004, p. 15

[15] Elie Wiesel, apud Ecouri din Holocaust în literatura universală, Antologie alcătuită de Oliver Lustig, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 473.

[16] Idem, ibidem, p. 472.

[17] Catrinel Popa, „Meseria de a trăi”, în Observator cultural, nr. 49, 14-20 decembrie 2004, p. 27.

[18] Georgiana Sârbu, “Un roman-mărturie”, în Observator cultural, nr. 75, 12 martie 2004, p.10.

[19] Giorgio Agamben, Ce rămâne din Auschwitz, p. 48

[20] Georgiana Sârbu, “Despre lagăre şi supravieţuitori”, în Observator cultural, nr. 49, 14-20 decembrie 2004, p. 26.