Noțiuni teoretice – Analiza unui text

I. Structura unei argumentări

Orice analiză a unui text cuprinde, de obicei, o constatare generală (care poate fi, eventual, o afirmaţie cu caracter general, care trebuie susţinută prin demonstraţie), argumentele aduse în sprijinul sau împotriva constatării enunţate şi o concluzie (sinteză a opiniilor exprimate). Sintetic, aceste componente pot fi reprezentate astfel:

1.      Introducerea (ideea susţinută) răspunde la întrebarea „ce vrea să demonstreze autorul său?”. Ea poate fi explicită, când este enunţată foarte clar de către autor – cel mai adesea la începutul sau la finalul textului, în această ultimă situaţie apărând sub forma unei concluzii a ideilor exprimate pe parcursul întregului discurs, sau implicită, când se deduce din scopul general urmărit în ansamblul argumentaţiei.

2.      Argumentele ilustrate cu exemple. Pentru a-şi demonstra teza, autorul face apel la argumente pro sau contra tezei argumentate. Argumentele trebuie să fie solide, formulate clar şi ordonate logic pentru a justifica teza şi a convinge receptorul. În comunicarea scrisă, fiecărui argument îi corespunde un paragraf distinct. Argumentele pot fi însoţite de contraargumente, care conferă întregului discurs un plus de precizie şi de viabiliate/credibilitate. Formularea argumentelor se realizează cu ajutorul unor structuri de tipul: consider că..., deoarece/fiindcă/întrucât/pentru că..., mă interesează, îmi place, îmi stârneşte interesul... deoarece. De asemenea, se pot utiliza structuri lexicale cu rol emfatic şi persuasiv: bineînţeles, în mod sigur, în mod evident, cert este că... Exemplul permite ilustrarea unui argument al tezei. Dacă argumentul conţine o referinţă generală, exemplul expune întotdeauna un caz particular. Exemplele pot fi reluate prin: apelul la experienţa personală, preluarea unor opinii credibile, de autoritate, citarea unor surse de referinţă (filosofi, lingvişti, critici literari etc.), invocarea utilităţii problematicii abordate. Unele argumentări sunt foarte bine ilustrate prin contraexemple.

3.      Concluzia rezumă demersul argumentativ.

II. Conectorii

Ordonarea părţilor componente ale analizei de text se realizează cu ajutorul unor elemente conectoare (adverbe, locuţiuni adverbiale, conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale, structuri verbale) care exprimă diferite raporturi.

1.      După funcţia în cadrul argumentării enunţului pe care îl induc:

-          Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru că, de fapt, dovadă că, cum, având în vedere că, de altfel;

-          Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta că;

-          Conectori care introduc legitimarea argumentului (atunci când acest element este explicitat): se ştie că, ştiut fiind că, având în vedere că, admiţând că;

2.      După relaţia între argumentele pe care le introduc:

-          Conectori care introduc argumentele coorientate: desigur, de altfel, nu numai..., ci şi;

-          Conectori care introduc argumente antiorientate: însă, dar, totuşi, în fond.

3.      După locul ocupat de argumentul pe care îl introduc:

                                                        i.      Conectori care introduc primul argument: în primul rând, mai întâi de toate, să începem prin, trebuie amintit mai întâi, prima remarcă se referă la, să pornim de la;

                                                      ii.      Conectori care introduc următoarele argumente: în al doilea rând, în plus, în continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai..., ci şi;

                                                    iii.      Conectori pentru ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând, nu în ultimul rând.

III. Tehnici ale argumentării. Pentru a susţine o idee, se pot folosi:

a)      exemplul din experinţa personală, din informaţia culturală, din documente; se introduce prin formule specifice: de exemplu, astfel, ca martor etc.;

b)     comparaţia, pentru a evidenţia elementele comune sau pentru a sublinia diferenţele;

c)      citatul, pentru a arăta identitatea punctelor de vedere cu o autoritate recunoscută;

d)     antiteza, pentru a trata în manieră diferită o problemă;

e)      reducerea la absurd, pentru a înfăţişa caracterul inacceptabil al unei idei;

V. Reguli pentru o argumentaţie ideală:

1.              Cel care exprimă o opinie trebuie să fie dispus, la nevoie, să o apere.

2.      Contracararea unei idei tebuie să se axeze pe teza realmente enunţată de către antagonist, fără a devia discuţia, fără a prezenta teza deformată şi fără a proceda astfel încât antagonistului să-i fie atribuită o teză diferită de cea susţinută de el.

3.      O teză trebuie să fie apărată numai cu argumente pertinente, care să nu aibă legătură cu altceva.

4.      Oricine trebuie să accepte existenţa şi consecinţele premiselor implicite, şi prin urmare trebuie să accepte să fie atacat pe acest teren.

5.      Putem considera că o teză este susţinută în mod adecvat dacă se bazează pe argumente ce decurg dintr-un punct de plecare comun.

6.       Putem considera că o teză este susţinută în mod adecvat dacă foloseşte argumente care reflectă şi respectă practici şi scheme argumentative general acceptate.

7.      Argumentele folosite într-o discuţie trebuie să fie valide sau validate explicând una sau mai multe din premisele lăsate implicite.

8.      Formularea tezelor, a poziţiilor reciproce şi a argumentelor trebuie să fie cât mai clară posibil şi uşor de interpretat.

(după Vicenzo lo Casio, Gramatica argumentării, Meteora Press, 2002)