Fiind plasat la intersecţia curentelor secolului al XIX-lea, opera
literară denudează particularităţi ale realismului, romantismului şi chiar ale
naturalismului, Flaubert însuşi precizând: „Nu-mi mai vorbiţi de despre realism, naturalism sau
despre literatură experimentală. M-am săturat. Ce inepţii!”[1]
Flaubert şi bovarismul
Victor Hugo menţiona că tot ce există în natură există şi în artă. Prin
urmare, faptul că romanul prezintă personaje care sunt marcare de mediul de
provenienţă nu ar trebui să ne surprindă. Emma este fiică de fermier şi
originea umilă îşi va pune amprenta asupra vieţii reale. Adevărata dramă a
Emmei provine din confruntarea adevărului cu realitatea: deşi este soţia unui
medic de la ţară, în imaginaţia ei, are statutul de mare doamnă. Aceasta
încearcă să schimbe realitatea, să îl modeleze pe cel care deţine controlul din
visele ei sentimentale şi să se păcălească pe sine, până la urmă.
Mai mult decât atât, la o primă analiză a romanului, observăm că toate personajele par metamorfozate, supuse
unor vicii sau slăbiciuni ale personalităţii, încât ajung
aproape să se păcălească singure şi să ajungă până la identificare cu acest
dublu pe care încep să îl imite. Aceste deformaţii provin din „puterea acordată omului de a
se concepe altul decât este. Este ceea ce, după numele uneia dintre
principalele eroine ale lui Flaubert, s-a numit bovarism.”[2]
Prin urmare, opera prezintă particularităţi ale bovarismului, definit ca
instrument de măsurare a raportului dintre real şi imaginar, contrastul dintre
esenţă şi aparenţă.
Doamna Bovary la interferenţa curentelor
literare
Pentru o mai bună înțelegere a acestui subtitlu este necesat să privim
la definiția romanului, așa cum o enunța Georg Lukács: „Romanul este forma
aventurii, a valorii proprii a interiorităţii; conţinutul său este istoria
sufletului care porneşte la drum spre a se cunoaşte, a sufletului care caută
aventura spre a-şi pune forţele la încercare şi care, obţinând confirmarea, îşi
găseşte astfel propria esenţialitate.”[3]
Prin urmare, pornind de la o definiție atât de generalizată a romanului, ne
permitem să afirmăm că romanul Doamna
Bovary este deschis multiplelor interpretări, fiind o contaminare de genuri.
Zola îl găsea roman naturalist prin atracţia spre visceral, prezentând natura
în cea mai brutală manieră, în manuale se găseşte la romanul realist, însă pot
fi surprinse şi influenţele romantismului. Ce este cert este că la baza
operelor flaubertiene stă munca, dacă ne gândim că Flaubert avea anumite
carnete de lucru. Chiar pentru intervenţia medicală a piciorului deformat din
roman, pentru a oferi autenticitate, Flaubert a apelat la indicaţiile
prietenului său medic.
Un mod de a dezvălui realul este de a descrie faţa vizibilă şi invizibilă a lucrurilor, aşa cum preciza Flaubert.
Cu adevărat, specific pentru o operă realistă este şi artificiul dintre forţele
economice şi sociale la care participă personajele, care are ecou şi în romanul
lui Flaubert, dacă luăm în calcul faptul că Emma eşuează în ambele aspecte şi
dezvoltă un tragism existenţial. Erich Auerbach dezvoltă această idee,
afirmând: „dacă Emma nu este o eroină tragică fie şi numai din pricina
dificultăţii de a se identifica unui astfel de personaj şi a sarcasmului la
adresa lipsei sale de inteligenţă, ea nu este nici un personaj comic, căci este
mult prea profund înţeleasă şi mult prea bine surprinsă în momentele de impas
ale destinului său.”[4]
Flaubert pune accentul pe ideea de destin al personajelor, putem vedea
în roman cum decurge viaţa unei generaţii, un parcurs al unor personaje care
sunt descrise din copilărie şi până când se apropie de sfârşit, dovadă fiind
finalul romanului, care lasă semnul tristeţii prin sinuciderea Emmei şi
regretul lui Charles, înainte de a se stinge şi el din viaţă.
Se ştie că un criteriu important şi specific operelor realiste este şi
integrarea istoriei în paginile acestora. În roman nu există evenimente
istorice descrise şi utilizate ca repere ale realităţii din societatea vremii
respective, însă există ecouri ale unor sensuri istorice. În privinţa aceasta,
Flaubert mărturiseşte într-o scrisoare că realitatea îl afectează şi îi
influenţează scrierea. Pentru a da un sens operei sale într-o societate în care
totul eşuează, pentru a accepta realitatea şi a o transpune cu ajutorul
cuvintelor, chiar şi prin ironie, pentru a comunica ceva semnificativ având la
bază viaţa unei simple femei, pornind de la o intrigă simplă, este nevoie de
muncă: „Dacă m-aţi cunoaşte mai bine aţi şti că am oroare de viaţa comună.
Personal, m-am ţinut totdeauna departe de acest tip de viaţă în măsura în care
s-a putut, dar, din punct de vedere estetic vorbind, am vrut de această dată,
şi nu numai de această dată, să o surprind în toată profunzimea ei. De aceea am
abordat-o cu curaj, adică cu minuţiozitate, acceptând totul, spunând totul,
descriind totul.”[5] Cunoaștem că termenul de „realism” defineşte,
în acelaşi timp, „un principiu de excludere şi un principiu de includere. În
virtutea acestuia din urmă, tot ceea ce este real, inclusiv tabuurile sociale,
ca banii şi sexualitatea, toţi oamenii, toate clasele sociale, au dreptul la
reprezentare. Acest ultim punct a constituit o miză deosebită în secolul al
XIX-lea.”[6]
Încă din incipitul romanului, care se axează pe caracterul direct al
desfăşurării evenimentelor putem observa intenţia scriitorului de a se ancora
în realitate. Astfel, romanul se deschide cu un eveniment care dă impresia că a
avut loc recent. Verbele la timpul trecut dau senzaţia de profunzime a
reprezentaţiei-pretext pentru introducerea lui Charles Bovary.
Imitarea limbajului poporului, al claselor de jos ar fi o altă
caracteristică pentru specificul realismului. Flaubert se limitează la „ţărani”,
din punctul acesta de vedere şi nu acordă o atenţie deosebită limbajului
popular, nu merge până la o imitare precisă, nu face din aceasta o miză
lingvistică.
Pe de altă parte, personajele dau impresia că sunt capabile de o viaţă
proprie. Deşi total opuse, Emma, care este o visătoare şi Charles, care era
lipsit de imaginaţie dovedesc faptul că pot ieşi de sub tutela creatorului,
întrucât vieţile lor sunt atât de tumultuoase şi trăiesc atât de intens, încât
nu mai au nevoie să se supună acestuia. Trecerea de la descrierea vieţii lui
Charles la Emma este foarte subtilă. Prin metalepsă are loc trecerea de la un
plan la altul, ca o cameră care înregistrează totul şi evidenţiază cât de
diferite sunt personajele şi cât de capabile sunt de sentimente ambivalente,
ambiguitatea fiind un artificiu al creației.
Mai mult decât atât, deşi este încadrat la realism, romanul dispune de nişte
artificii, tehnică, stil, notaţii fine, un joc realizat şi prin figura de stil
zeugma, întrucât, paradoxal, mai mult
adevăr înseamnă artă, realiştii fiind de acord cu această contradicţie,
dacă ne gândim că Maupassant numea realismul „iluzionism”. Chiar utilizarea în
mod excesiv a descrierii de tip balzacian face ca evenimentele relatate să
ajungă într-o zonă vagă în care obiectul descris îşi pierde din veridicitate.
De precizat ar fi și funcționarea intertextului (spectacolul Lucie de Lamermoor, de Donizetti)
Flaubert încearcă să se detaşeze de la excesul de expresivitate, dar să
nu renunţe la ea, încearcă să fie imparţial, realist, dar să aibă controlul
asupra textului. Astfel, acesta ia postura Dumnezeului omniprezent în creaţia
sa. Deşi nu îl putem vedea, el este invizibil, omniprezent şi omniscient,
punctul de vedere din care sunt relatate evenimentele fiind variabil. Prin
urmare, naratorul ironic își expune punctul de vedere, în consonanță sau în
disonanță cu părerea cititorului, aceasta fiind o formă de subiectivitate,
întrucât mesajul ajunge să nu mai fie obiectiv sau impersonal. Utilizând
tehnica bulgărelui de zăpadă care lasă în urmă o criză brutală prin
dezlănțuirea pasiunilor, observăm că există mai multe perspective: cea a lui Charles,
a Emmei, a martorului anonim, urmând un final spectaculos, brusc. În fond,
acțiunea e redusă la puține elemente narative.
Romanul lui Flaubert doreşte să cucerească publicul prin stilul pe care
îl adoptă scriitorul, fiind o carte
despre nimic, aşa cum mărturisea Flaubert. În fond, Flaubert este prins la
mijloc, între vechea structură morală (apariţia preotului) şi noua structură
morală, progresul (apariţia medicului), existând o continuă încercare de
autodepăşire, dorinţa noului cu orice preţ. Acestea sunt atribute care dovedesc
trecerea spre o modernitate care naște
un paradox: încercarea de a fi mereu original se transformă în obişnuinţă.
Încercând să fii nou tot timpul ajungi să te repeţi, lucru dovedit de
personajele romanului care ajung să se conceapă altfel decât sunt, Emma chiar
ajungând să fie obsedată de propria viaţă, orientată doar spre sine, nu spre
societate. În fond, realiștii pun accentul pe evoluția/involuția personajului.
Întrebarea care se ia acum în calcul este dacă Flaubert a reflectat un tip
uman, un model abstract, prin Emma, sau a produs un tip uman nou?
Observăm că romanul dezvoltă câteva nuanţe referitoare la morală, avem
de-a face cu o morală în acţiune, nespecifică pentru verosimil. Naturaliştii
explică acest lucru şi motivează utilizarea descrierii în scopul surprinderii degenerescenţelor
umane, pentru a remedia situaţia. De fapt, accentul cade pe relația
cauză-efect. Căsătoria e ratată, prin urmare apare adulterul, o modalitate de a
nu se întoarce la mediocritatea soțului. Pentru că nici acele relații nu îi
aduc fericirea, soluția e sinuciderea, ca un protest impotriva insuficienței
vieții.
Stendhal amintea că un roman este o oglindă pe care o plimbi de-a
lungul unui drum. Finalul romanului aduce moartea, ca o ieşire din naraţiune. Mai
mult decât atât, opera conferă ciclicitate prin cortegiul funerar care
aminteşte de cortegiul nupţial, de la începutul romanului.
Descriere: tortul ornamentat de la cununia
Emmei
Întrucât pretutindeni e o negare, e un sfârşit, un sfârşit are
şi această lucrare, însă nu acelaşi lucru putem spune despre Flaubert,
scriitorul care de frica morţii s-a ascuns între cărţi, şi a reuşit, asemenea
tuturor scriitorilor adevăraţi, să nu moară.
BIBLIOGRAFIE:
Georg Lukács, Teoria romanului, Prefaţă de N.
Tertulian, Traducerea de Viorica Nişcov, Colecţia Eseuri, Editura Univers, Bucureşti, 1977.
Guy Larroux, Realismul, Traducerea de Valentina
Fălan, Cartea Românească, Bucureşti, 1998.
Jules de
Gaultier, Bovarismul, Traducerea de
Ani Bobocea, Editura Institutul European, Iaşi, 1993.
[1] Flaubert, apud Guy Larroux, Realismul,
Traducerea de Valentina Fălan, Cartea Românească, Bucureşti, 1998, p. 18.
[2] Jules de Gaultier, Bovarismul,
Traducerea de Ani Bobocea, Editura Institutul European, Iaşi, 1993, p. 10.
[3] Georg Lukács, Teoria romanului,
Prefaţă de N. Tertulian, Traducerea de Viorica Nişcov, Colecţia Eseuri, Editura Univers, Bucureşti,
1977, p. 94.
[4] Erich Auerbach, apud Guy Larroux, op.
cit., p. 78.
[5] Flaubert, apud Guy Larroux, op.
cit., p 102.
[6] Guy Larroux, op. cit., p.
66.
