Asociat unui „Blaga
tânăr”, Ioan Alexandru intră în
atenţia conducătorilor de reviste literare încă din 1959, când debutează în
paginile revistei Tribuna, cu poezia Floarea mea. După primele încercări de a scrie poezie şi prima culegere de
versuri, Ioan Alexandru mărturisea: „Fac parte dintre cei mai tineri scriitori
în care toată lumea spune că se pun mari speranţe. Aşa este, dar să nu umblăm
după glorii prea devreme, cu orice preţ. Ele vor veni spre fruntea demnă odată
cu trecerea timpului.”[1]
Critica literară îl ia în considerare pe Ioan
Alexandru imediat şi îi acordă încrederea necesară pentru a fi considerat o
speranţă pentru literatura română. Prin urmare, contribuţia poetului la reviste
renumite reprezintă un pas important în cariera acestuia, revista Luceafărul acordându-i o atenţie
deosebită, după cum însuşi precizează: „Luceafărul
a fost revista care m-a sprijinit cel mai mult şi statornic în anii afirmării
mele în literatură. Când am venit din Transilvania la Bucureşti – acum zece ani
buni, în podul casei de pe Ana Ipătescu mi-am citit primele trei cărţi în auzul
unei săli arhipline, al cărei ropot de aplauze însoţea paginile întregi de
poezie ce mi le acorda cu încredere această revistă.”[2]
Preocupat de lirica de expresie
religioasă şi patria care trebuie să aibă în versuri o istorie scrisă a
evenimentelor marcante, de precizat ar fi că în ceea ce priveşte stilul pe care
îl adoptă Ioan Alexandru în poeziile sale, observăm că acesta încearcă să se
detaşeze de la excesul de expresivitate, dar să nu renunţe la ea, folosind
tehnici moderne, cuvinte care surprind şi care invită la reflectare asupra
mesajului transmis. În fond, „rolul poeziei este „de a
exprima frumosul, iar scopul ei este de a deştepta imagini sensibile.”[3]
Din poeziile lui Ioan Alexandru putem
observa că acesta se conformează ideilor argheziene şi ia în seamă cuvintele
acestuia, fiind un Demiurg, care se joacă cu cuvintele: „Fiecare
scriitor e un constructor de cuvinte, de turle şi de sarcofagii de cuvinte.
Cuvântul construit poate să aibă gust şi mireasmă; poate oglindi în interiorul
lui profunzimi imense pe-o singură latură lustruită; el dă impresii de pipăit
aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze.”[4]:
„cuvintele ard pururi, stele mişcătoare/ în coroane regeşti” (Cît infern)
Acesta este motivul pentru care
îşi permite un joc al cuvintelor, din care reiese „bucuria fără margini a
descoperirii”. În acest sens, Ion
Caraion afirma, pe bună dreptate că Ioan Alexandru se concentra pe înnoirea
expresiei lingvistice, realizată „cu mijloacele unei discreţii care sugerează
uneori exact contrariul: adică totala neglijenţă faţă de cuvânt.”[5] Pentru poet, însă, poezia nu este doar o simplă
neglijenţă sau o potrivire a cuvintelor. Sigur că şi sinceritatea, convingerea
sau sentimentul fac parte din actul creator, însă Ioan Alexandru vede poezia
astfel: „un foc rece, ardere şi rigoare, inimă fierbinte, fulgerată de logos,
de raţiune, bucurie în veac, înţelepciune şi cutezanţă.”[6]
Aşa cum am precizat anterior, Ioan Alexandru se
aseamănă cu poeţii care au adus în literatura română înnoirea, ineditul,
inovaţia prin limbajul personalizat. Fiind într-o continuă căutare a unor
răspunsuri, asemena lui Voiculescu, Blaga sau Arghezi, Ioan Alexandru se
aseamănă cu aceştia şi abordează teme comune. Infernul discutabil, prin asocierile cu rădăcinile neamului său ne
aminteşte de Testamentul lui Arghezi:
„Mă trag din neam de cântăreţi dieci/ în stranele bisericilor ardelene/ Toader,
Simion, Vasile, Petru, Ion şi Pavel,/ Ţărani cu şepci de oaie şi suman”. (Origini)
Asocierea cu Blaga este evidentă din intenţia de
a-şi încifra şi ambiguiza textul şi nu numai. Dacă Blaga dorea o potenţare a
misterelor lumii şi nu o dezvăluire a acestora, Ioan Alexandru vorbeşte despre
o adâncime a versurilor sale. În
fond, ambii poeţi au dreptate adoptând această concepţie împărtăşită şi de alţi
scriitori. Livius Ciocârlie considera că „Opera literară
tinde întotdeauna să fie simbolică, adică să semnifice indirect valorile – mai
mult sau mai puţin constante – care fundamentează gândirea unui scriitor şi
universul său imaginar.”[7],
iar Umberto Eco sintetiza foarte bine, în acest sens,
esenţa acestei idei: „Fiece obiect, lumesc sau ceresc, ascunde un secret
iniţiatic. Dar, aşa cum au afirmat mulţi hermetişti, un secret iniţiatic
revelat nu serveşte la nimic. De fiecare dată când se crede că s-a descoperit
un secret, acesta va fi secret numai dacă trimite la un alt secret, într-o
mişcare progresivă către un secret final”.[8]
[1] Ioan Alexandru, apud Ion Bălu, Ioan
Alexandru, Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura
Aula, Oradea, 2001, p. 11.
[2] Ioan Alexandru, Menire, în „Luceafărul”,
XVIII, nr. 39, Bucureşti, 1975, p. 1.
[3] Titu Maiorescu, Critice,
Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 27.
[4] Tudor Arghezi, Ars poetica,
Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de
Ilie Guţan, Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 82.
[5] Ion Caraion, Duelul cu crinii,
Cartea Românească, Bucureşti, 1972, p. 10.
[6] Ion Bălu, op. cit., p. 43.
[7] Livius Ciocârlie, Eseuri critice,
Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 163.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu