Printre cele mai frecvente teme aduse de poet în
atenţia cititorilor se află trecerea timpului, care dă vieţii statutul de
efemeritate şi nu lasă nici măcar amintirea să dureze. Sigur că tema aceasta
are la bază atracţia spre religiozitate, care va naşte şi preocuparea pentru
versurile aparţinând sferei religioase. Pentru această afirmaţie simptomatice
sunt versurile din Elegie sau Mâini: „Sunt
aşa multe strânse laolaltă/ Că le cresc aripi la margine de sat/ Şi pleacă-n zbor în
stoluri mari pe câmpuri uriaşe [...]/ C-un măr în mână şi c-o lumânare, / C-un ursuleţ şi-o vulpe de carton”
(Elegie)
Întrucât nimic nu este veşnic,
totul e perisabil, poetul precizează realist, fără părere de rău, că viaţa lasă
„să se şteargă” o generaţie pentru a face loc alteia, astfel că până şi
mormintele pier: „Crucile de lemn după câţiva ani/ Se lasă într-o parte şi mor
apoi şi ele. [...] / Locul mormântului se şterge –/ O iarbă sârmoasă se îndeasă pretutindeni/
Ca părul pe capul feciorilor în nopţile de iarnă” (Mâini)
În aceste condiţii, poetul dă o
interpretare neobişnuită morţii. Printr-o metaforă neaşteptată, moartea e
considerată „sfântă maică” şi e văzută ca pe o soluţie salvatoare pentru
părăsirea acestei lumi biologice şi întâlnirea cu Divinitatea. Aşadar, viaţa
ajunge să îl împiedice de la întâlnirea cu Dumnezeu, se simte captiv în această
lume, iar eliberarea o poate aduce doar moartea: „Te iubesc sfântă maică moarte/ Tu blîndă soră a mea,
moarte/ Tu
eşti îngerul sufletului meu/ Tu ştii cînd nu-i de-ajuns iubirea mea/ Aici şi vii la mine să mă
treci/ Să pot
iubi dincolo mai departe” (Iubita mea)
Pe lângă poezia care dezvoltă
sentimentul religios, poetul a fost preocupat şi de crearea versurilor
referitoare la patrie şi evocarea vremurilor istorice. După cum însuşi
mărturiseşte, nu poţi fi poet dacă nu ai o patrie, dacă nu lucrezi în vederea
luminării şi desăvârşirii unei patrii: „Oriunde-aş fi, oriunde mă voi duce/ Fără Patrie rămân fără de cruce/ Fără Părinte nu e cu putinţă/ Să mă hrănească pîinea-ntru fiinţă” (Ars poetica).
În fond, legătura dintre patrie şi
divinitate sau dintre cer şi pământ este una foarte strânsă, poetul considerând
că menirea sa pe pământ este de a fi slujitorul lui Dumnezeu, mesagerul care se
jertfeşte pe sine şi interpretează cuvintele sacre iar apoi le transmite mai
departe semenilor: „Şi-n neamul meu un singur legământ/ Pînă astăzi este în putere/ Această Patrie, acest pământ/ Să-l pregătim de înviere.” (Identitate)
Această idee întâlnită în opera
lui Ioan Alexandru este preluată din teoria lui Ştefan Zweig, de părere că
„Cine intenţionează a deveni interpretul Divinităţii trebuie să i se
jertfească. Poetul adevărat, acela care-şi simte vocaţiunea, trebuie să aducă
prinos tot ceea ce pământul acordă celorlalţi. Pentru favoarea de a fi îngăduit
în apropierea Divinităţii el trebuie, ca slujitor al elementelor, să
sălăşluiască însuşi printre ele...”[1]
Poet dedicat credinţei, atracţia spre religie apare din
convingerea că „drumul spre Fiinţă” poate fi străbătut prin „jertfa Fiinţei”:
„N-are cerul unde pe pământ/ Să pogoare mai prejos de stele/ Suferinţa celor care sînt/ Dacă nu-i în lacrimile mele”. (Vitralii în amurg). Întâmplător sau nu,
născut în aceeaşi zi cu Iisus, la 25 decembrie, Ioan Alexandru sesizează faptul
că în opera marilor scriitori şi filosofi occidentali există o „constantă
similitudine intrinsecă între artă şi religie. Şi una, şi alta determină în
receptor o stare sufletească favorabilă contemplaţiei. În năzuinţa de a
surprinde sensul ascuns al lumii, creatorului i se dezvăluie mai mult sau mai
puţin adânc o parte din sensul ei religios, arta având cu religia drept punct
comun contemplarea misterului existenţia.”[2]
Prin urmare, în anii de studiu din
Europa Occidentală îşi consolidează atitudinea religioasă în faţa existenţei,
atitudine care schimbă semnificativ concepţiile sale despre viaţă, îi schimbă
chiar şi prenumele: Ion devine Ioan, mai apropiat de numele grecesc,
provenit din ebraică Ioannes. Acest
lucru nu ar trebui să surprindă pe nimeni, dacă ne gândim că poetul poate fi
considerat un împătimit al vieţii religioase, militant pentru introducerea
religiei în şcoli, cu statut de disciplină obligatorie şi iubitor al Bibliei,
pe care o voia de nedespărţit, întrucât o ţinea „în dreptul inimii, o mângâia
ca pe obrazul iubitei; o săruta ca pe moaşte...”[3]
Locul pe care îl acordă lui
Dumnezeu este unul extrem de important, poetul ajungând până la contemplarea
Divinităţii: „Tu eşti văpaie fără grai/ De dincolo de matca mumii/ Ceea ce
îngerii stîrnesc/ Cînd se lovesc de marginile lumii.” (Logos)
Asemănător cu poeţii care au fost preocupaţi de
căutarea absolutului şi căutarea divinităţii, Ioan Alexandru doreşte să pătrundă
în universul interzis, în spaţiul de dincolo, în care el ar putea deveni
centrul din orizontul divinului: „Acolo sus, în Golul cel din urmă/ Acolo să ajung, să ştiu: Tu eşti acolo/ Ştiu, Te văd/ Tu
eşti cel care este/ Tu/ Eşti cel ce rămâne şi cel ce nu va fi/ Cînd răsturnată
roata lumii eu voi fi/ Centrul osiei şi/ Tu pe margini centrul/ Fără margini.”, „O sete oarbă stăruie în mine de-a pune
pasu - / Acolo sus, de-a dibui în miez de noapte/ Miezul acela fraged şi plăpînd din care/ Izvorăşte soarta.” (Întoarcerea
poetului)
Fiind un poet cu o operă complexă, Ioan Alexandru
nu a fost preocupat doar de versuri adresate Divinităţii sau patriei, ci şi
unor pasteluri care oferă o imagine expresivă anotimpurilor, versuri care pun
accentul pe imaginile artistice create de cuvinte precum momente ale zilei: noapte, seară, amurg, peisaje: coline line, diferite flori care au
semnificaţii diferite: trandafirul (armonia),
crinul (semnul vestirii), elogiul bradului, stejarului, teiului:
„Cu-ncetul dealurile se pătrund/ De umezeală
şi miros de oaie/ Cînd turmele se scoboară în
univers/ Şi cîrtiţele mişcă-n muşuroaie...” (Toamna), „Sînt calde elementele din jur/ De le atingi se înroşesc şi cîntă/ Fecioare limpezi toate-au înflorit/ Şi-i dor în mine pururea de nuntă...” (Vară)
Ioan Alexandru poate fi considerat un poet care prin poezia
religioasă pune în mişcare adevărul, dar şi imaginaţia în cuvinte. Utilizând
diverse mijloace de materializare a cuvântului, poetul nu face decât să îl
valorifice în operă, conturând şi corporalizând universuri lirice, idei,
exercitând efecte deosebite asupra cititorului şi implicându-l în jocul creat
de acesta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu