Lucrarea de faţă nu are
pretenţii de exhaustivitate, ci prezintă sinteza unor investigaţii pe tema
subliniată în titlul lucrării, care presupune evidenţierea faptului că Aşteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett
se încadrează în literatura absurdului, însă un absurd raţional.
Aşa cum nu era de aşteptat pentru perioada în care a fost scrisă, o
perioadă de criză, în care noul era renegat, iar tradiţia domina, Aşteptându-l pe Godot, deşi aduce în
faţă omul nou, se bucură imediat de un succes şi de o răspândire rapidă, piesa
fiind imediat tradusă pe cât mai multe teritorii.
Ceea ce face ca publicul să fie receptiv la o asemenea piesă este
empatizarea cu scriitorul, care doreşte o certitudine a existenţei. De fapt,
întreaga lume a lui Beckett se bazează pe această miză, iar cu ajutorul
metaforei ajunge la limita degradării, fiinţele-personaje fiind „difuze,
mutilate, paralizate, închise într-o cameră ori într-un vas de lut, îngropate
în nisip, târându-se prin noroi, dezmembraţi, orbi, muţi, reduşi la «forma oului şi consistenţa mucilaginei»,
aceste personaje constituind fauna unei umanităţi descompuse, trecute printr-o
stranie catastrofă, ori, mai exact, aşteptând o catastrofă finală care nu se
mai petrece dar care-şi aruncă umbrele rău-prevestitoare, ca un nor ce întunecă
faţa pământului înainte de izbucnirea furtunii.”[1]
Aşteptându-l pe Godot prezintă cu ajutorul metaforei o dramă, o dramă în care cine aşteaptă
nu îndeplineşte funcţiile unei persoane, ci mai degrabă ale unui personaj-
marionetă care este modelat după bunul plac al dresorului de circ, întrucât asemănarea cu un clovn a personajelor
este evidentă. Avem de-a face cu personaje care nu au o individualitate
proprie, ci sunt mereu în aşteptarea indicaţiilor pentru următorul pas, într-o
lume în care totul e vag.
Faptul că personajele îşi desfăşoară existenţa într-un timp incert este
dovedit de nedeterminarea temporală. Observăm că timpul este relativ, nu ştim
ora, ziua, perioada în care cele două acte au loc, iar într-un astfel de timp,
bizarul, nebuloasa par şi mai evidente.
Cele două cupluri, Vladimir-Estragon, respectiv Pozzo-Lucky înfăţişează
personajele călătoare prin viaţă, asemenea omului care ştie că lumea e efemeră,
iar existenţa sa e trecătoare. Prin urmare, drumul pe care îl urmează
personajele vine dintr-o destinaţie necunoscută şi duce într-un univers vag.
Într-o asemenea lume, cuplul Vladimir-Estragon depune eforturi pentru a
fi oameni. Soluţiile vin tot de la aceştia, Vladimir precizează că „să gândeşti
nu e cel mai rău lucru”, existând dorinţa de „a face ceva cât există ocazia”,
însă de fiecare dată efortul e zadarnic.
Deşi dau impresia că sunt capabile de o viaţă proprie, că pot ieşi de
sub tutela creatorului, concluzia este că „orice efort e zădărnicit, orice gest
eşuează. Râsul însuşi se curmă brusc: mizeria trupului nu-i îngăduie. Toate
actele lui Vladimir şi Estragon par încercări de a umple un gol. Gol al
timpului, gol al unei nesatisfacţii permanente.”[2]
Evenimentele sunt relatate din punctul de vedere al unei camere care
înregistrează totul şi evidenţiază cât de diferite sunt personajele,
ambiguitatea fiind un artificiu al creaţiei, în care mai mult adevăr înseamnă
artă. Prin urmare, tocmai această aşteptare absurdă devine principalul motiv de
a supravieţui, de a nu renunţa la aşteptare. De aici putem deduce că şi mesajul piesei devine semnificativ pe
măsură ce personajele sunt mai nesemnificative. Avem de-a face cu o dezordine
ordonată în care dizarmonicul este cel care clarifică lucrurile.
Reflecţiile şi interpretările religioase sunt şi ele luate în calcul,
în primul rând pornind de la numele lui Godot, care poate fi descompus în God-Dumnezeu şi sufixul –ot). De asemenea, Vladimir se întreabă
ce ar fi „dacă s-ar căi”, valorificând o perspectivă biblică, aşa cum şi gândul
la unul dintre tâlharii de pe Golgota se încadrează în această sferă
religioasă. Mai mult decât atât, înainte de orice decizie, personajele au
nevoie de călăuzire, de aceea foarte frecventă este şi fraza: „Să aşteptăm
întâi ce-o să ne spună el”. Am putea spune că până şi încercările sinuciderii
provin din dorinţa de mântuire a sufletului, pocăinţă, prin încercarea tuturor
mijloacelor, sau reprezintă un protest impotriva insuficienţei vieţii, însă
chiar şi această încercare îi ridicolizează şi îi aduce înapoi în atmosfera de
circ prin faptul că funia se rupe, iar rostogolirile care urmează îi fac să
pară şi mai caraghioşi.
Ceea ce nu eşuează în această piesă este aşteptarea. În conversaţia
personajelor observăm că se repetă mereu fraza: „Aşteptăm să vină Godot!”, un
paradox, dacă luăm în calcul faptul că Godot este cel care îşi tot amână
apariţia, însă nu apare niciodată.
Aflat în contrast, de cealaltă parte, se află cuplul dinamic Pozzo şi
Lucky, cuplu care înfăţişează relaţia de putere, relaţia stăpân-sclav. Pozzo
are controlul asupra lui Lucky, în actul întâi îl ţine legat cu o funie, urmând
ca în actul al doilea să îl târască după el. Putem interpreta acest lucru ca
fiind legătura care se stabileşte între oameni, afectivitatea şi puterea, care
au efect asupra umanităţii. Lucky are nevoie să se ataşeze de o asemenea fiinţă
care să controleze, să aibă puterea, de un Godot al său şi se simte norocos (lucky) că l-a găsit.
Interesant este modul în care Beckett îşi gândeşte piesa. Aceasta e
construită pe ceva ce se descompune în secunda următoare. Ceea ce capătă sens
pe moment devine un non-sens în viitorul apropriat, personajele trăiesc într-un mâine care se tot amână,
întrebările nu capătă răspuns, iar absurditatea dialogurilor personajelor e
însoţită uneori de valenţe logice care au sens până la exces.
Cu adevărat textul este o
provocare pentru cititori. Dincolo de sensul pe care l-am putea înţelege,
fascinantă este senzaţia pe care o oferă un astfel de text, aplicabil pentru
neliniştea, marile întrebări sau aşteptările din viaţa noastră, care stă sub
semnul nevoii de certitudine. Din moment ce identitatea lui Godot rămâne
necunoscută, fiecare cititor e liber să interpreteze în manieră diferită
textul. Ideea că lumea e o scenă nu pare absurdă în aceste condiţii în care
viaţa se confundă cu o scenă. Pe această scenă absurdul este instrumentul de măsurare a raportului dintre real şi imaginar.
Întrucât pretutindeni e o negare, e un sfârşit, un sfârşit are
şi această lucrare, în care am demonstrat că Aşteptându-l pe Godot este o piesă de teatru ce înglobează diverse
interpretări, dar se încadrează la literatura absurdului. Nu acelaşi lucru îl
putem spune despre Samuel Beckett, care de frica morţii s-a ascuns între cărţi,
şi a reuşit, asemenea tuturor scriitorilor adevăraţi, să nu moară. În fond, aşa cu spunea Octavian
Paler: „Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă
durează toată viaţa”.
„Estragon: Sunt obosit.
Să plecăm.
Estragon: De ce? Vladimir Vladimir : Nu e nimic de
făcut.”
BIBLIOGRAFIE:
Balotă,
Nicolae, Literatura absurdului,
Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Teora, 2000.
Beckett,
Samuel, Aşteptându-l pe Godot,
Bucureşti, Editura Univers, 1970.
Cristea, Mircea, Condiţia umană
în teatrul absurdului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997.
Ionescu, Eugen, Teatru,
vol. I; Bucureşti, Editura Pentru Literatură Universală, 1968.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu